Si a venit o zi cand mi-am dorit sa vad cum e lumea de sus. Si ca sa vezi lumea de sus, tot mai sus, trebuie sa zbori sau sa mori. Cum vremea de murit nu a venit, mi-am facut curaj, mai mult de un minut sa prind „aripi” sa zbor si sa ma sui fara parasuta intr-o cutiuta cu motor si un conducator. Eu undeva in spate agatata de-o centura ( de si nu pe :-)) ) spuneam Tatal Nostru si aveam in minte un singur gand : macar un cadru sa trag cu aparatul ce-l tineam strans de curea sa nu-l scap ! Nu stiu de unde atata curaj pentru Guess Hue sa-ti doresti tot mai sus, ca visul meu deja avea limite si nu mai gandeam limpede si nu-mi puteam imagina decat ca benzina se va termina si voi scapa „averea” mea fara sa apuc sa imortalizez momentul. Dar sigur Moga stia el ceva, ca o data ajuns sus nimic nu mai e la fel si ca nu te poti descoperi daca nu-ti incerci limitele. Cum la Dumnezeu nu voiam s-ajung mi-am dat seama ca trebuie sa ma intorc pe pamant si sa-ncerc macar pe ultima tura de zbor sa tin linia orizontului (lucru deloc usor dat fiint conditiile meteo ) si sa focusez liniile campului . La aterizare, am constientizat ca-i mai bine jos, chiar de-i mai periculos sa inveti sa mergi singur pe pamant ! :-)) .
Comments (6)
Lumea de sus se vede din ce in ce mai mica. Si din ce in ce mai departe. Sa inteleg ca ai pilotat?
Nu am zburat singura, aveam pe locul din fata un pilot pe care incercam sa nu il strang de gat ! 🙂
Ah , deci intr-un avion mic ? E teribil sa zbori in avioane mici.
intr-un motodeltaplan
Oauauaua … Iti invidiez curajul. Eu … nici moarta.
cred ca atunci cand nu stii despre ce e vorba ai curaj… abia pe urma stii ce-i frica cand cunosti senzatia 🙂