E prima zi din anul nou , e zi de sarbatoare , Sfantul Vasile si pentru mine nu o zi oarecare.
Am stat in fata acestui articol cu degetele pe tastatura aproape trei saptamani , nu l-am putut finaliza din prima, ca celelalte.
Ziua asta e o zi mai altfel, doua persoane dragi mie, tata si matusa mea, ambii purtatori de nume de sfant, Vasile si Vasilca nu mai sunt de ceva ani buni.
E o zi in care pasim pe un nou drum in anul ce urmeaza si cerem de la viata ce credem a fi bun si totusi la mine e ziua in care ma gandesc la moarte.
E ziua care ma gaseste la biserica de fiecare data de cativa ani incoace, e ziua in care imi controlez gandurile catre rugaciune sa pot sa-mi gasesc linistea.
Ce se intampla cand murim ? Mai exista timp ? Sau timpul e o notiune cat existam intr-un trup ? Sa fie timpul o iluzie si noi sa traim mereu  fara timp si loc , „aici si acum” ?
Ajungem sa adunam toate bucatile vietii la un loc, incercand sa vedem daca intregul are un sens. Mai exista limita de intelegere dupa moarte , vor mai fi mistere la care sa ne gandim , adevarurile fi-vor altele ? Alfa si Omega. Inceput si Sfarsit. Lumina si intuneric. Cine suntem cu adevarat ? De ce nu invatam mai din timp sa nu facem nimic si doar sa fim ? Sa vedem frumusetea acolo unde e si sa iubim, oferind ?
Imi suna in minte un citat din Neale Donald Walsch : „Dacă nu intri înăuntrul tău, rămâi pe dinafară„.
Prima zi din an, e ziua in care ma intorc in interiorul meu si atunci ma intalnesc cu tatal meu si matusa mea.
Mai devreme sau mai tarziu, oricum ne vom da mana. 🙂