Roma la prima oră a dimineții (a doua zi)

Roma la prima oră a dimineții, când lumea încă doarme și până după apus dacă te țin picioarele, o faci pe jos. Eu așa am făcut. Experiența primei zile cu turiști pe cm pătrat la Fontana di Trevi și înghesuiala din Piazza Navona m-au determinat să fiu mai mult decât matinală. La șase dimineața bulevardele-s goale, parcurile fresh și soarele ce răsare îmbracă clădirile în acel roșu portocaliu.

Am pășit tiptil din apartamentul închiriat prin Arbnb și am tras o ocheadă la zidul vechi din Piazza di Porta Metronia ce flanca strada „mea” pe dreapta. De ce strada mea ? Pfff … legea atracției m-a „cazat” la intersecția Via Druso cu Via Gallia. Razele soarelui nu au atins peretele și am răsuflat ușurată că prind răsăritul pe Tibru.

În drumul meu spre Lungotevere am trecut pe lângă Terme di Caracalla. Termele lui Caracalla au fost deschise în anul 217 AD, în vremea Împăratului Caracalla, fiind la acel moment cel mai mare complex de băi din întreaga lume. Au funcționat timp de mai bine de trei sute de ani. Ruinele din cărămidă roșie ale Termelor lui Caracalla sunt situate în afara centrului Romei Antice, aproape de Via Appia. Termele se întindeau pe o suprafață de 11 hectare și puteau primi peste 1500 de vizitatori simultan. În total, băile primeau între 6000 și 8000 oaspeți pe zi.

Am urmat apoi un drum deja cunoscut din prima zi și am revăzut intersecția Circo Massimo cu dealul Palatin ( de unde se presupune că a pornit ascensiunea marelui Imperiu Roman).
Știam din articole că undeva spre stânga voi vedea Piramida Cestia. Primele mașini iși făceau aparția la semafoare. În centrele istorice ale Italiei nu ai cum să te rătăcești. Oriunde rotești capul dai peste indicatoare sau dacă te documentezi puțin înainte recunoști chiar din fotografii istoria.
Piramida Cestia, aproape lipită de Porta S. Paolo, e atât de surprinzătoare între aceste vestigii antice încât nu ai cum să o ratezi. Destinată ca mormânt pentru un simplu magistrat (Caius Cestius) dar nefolosită azi pentru așa ceva, face contrast cu restul Romei. Merită un cadru și ea.

Ajunsă la Tibru , soarele deja mă îmbrățișa cu căldura cunoscută zilelor de primăvară. Ce dacă în țară era zăpadă!
Am mers de-a lungul râului și înainte de Isola Tiberina pe dreapta, dintre arbuști , Templul lui Vesta iși arată coloanele. Încă două, trei cadre la Spitalul de pe Isola și mă afund pe străduțele vechi ce duc spre Pantheon. Am ales la întâmplare Via Giulia si m-am bucurat de atmosfera dimineții când oamenii se duc la lucru.

Obloanele se ridică, cafeaua se aude în espressor și mirosul iți dă de veste că au scos croissantele din cuptor. Agăț o imagine din mers la Fontana Mascheroni și fac un popas de câteva minute în Piazza Farnese. Simt de undeva un iz cunoscut de verdeață și plante umede.
La capătul străzii e Campa dei Fiori, piața plină de flori , fructe și legume. Mă uit la ceas și îmi dau seama că încă pot beneficia de solitudine fără să apară puhoiul de turiști. Mă bucur de culori și de forfota precupeților. Cât am mâncat o portocală am traversat Corso Vittorio Emanuele și am lăsat în spate Biserica Sant’Andrea della Valle.

Știu că până la Pantheon sunt doar 50 de pași și undeva pe stânga fac un mic ocol să dau binețe Piezzei Navona. Ah, nu o voi uita niciodată și va face subiectul unei întregi sedințe foto în viitor. E unul din cele trei lucruri ce mi-au mers direct la corazon. Nu mă grăbesc. Lungesc agonia și merg cât se poate de încet. Am făcut multe fotografii dar parcă niciuna nu e atât de frumoasă precum realitatea. Totuși mai am de mers.

Dau colțul străzii și tadammmm … maiestuos , Pantheonul și caleașca din față, tradițională, fac subiectul unui singur cadru. E greu de descris ce efect poate să aibă un asemenea colos într-un spațiu atât de mic. Doi, trei turiști matinali ca și mine cască gura la coloane. Instinctul mă duce pe câteva străduțe întortocheate și mă intersectez cu două obiective bifate la „de văzut” : Pallazo di Montecitorio și Plazza Colonna.

Undeva prin apropriere e Fontana di Trevi dar îi voi da binețe a treia zi. Prefer drumul drept pe Via del Tritone și dau roată la Piazza Barberini. Nu vreau să se creadă că a fost un tur de forță. Deși la ritmul meu știu că așa pare, eu în legea mea sunt bine cu mine și mă mișc un fel de repede-încet. Câteva clădiri mai încolo adăpostesc Fontana la Barccacia din care spre cer pleacă Scările Spaniole . La capătul lor Piazza se închide cu Trinita dei Monti. Aici mi-am dat voie să zac pe treptele neinvadate de turiști, încă. Mi-am zis că ziua de azi mi-a oferit atât de multe încat acum aglomerația poate să-și revină în drepturi.

Era cazul de mic dejun și da, stiam că la doi pași se află se afla Antico Caffe Greco. Nu am îndrăznit să mă uit la lista de prețuri de teamă să nu mă răzgândesc. La urma urmei meritam și eu o cafea ca vedetele … din trecut.
Restul zilei a fost o plimbare pe malul celălalt al Tibrului unde am salutat polițiștii ce patrulau pe cai în parcul de lângă Castelul Sant’Angelo.
Am mâncat un sandwich la cafeneau din piață și mi-am postat fotografii în instagram. Am pus un bănuț la cântărețul de „cutii” și m-am amestecat printre turiștii ce au invadat de Florii Italia. Până seara am colindat pe străduțe fără o țintă anume. La ora nouă picioarele au scos un țipăt de ajutor. Atinsesem 30 de km pe jos.