Toamna în Dobrogea cu noi a venit din dorința participanților de a continua ce-am început împreună în primăvară.
Primul capitol s-a scris în Bucovina și cel de-al doilea la Moeciu. A venit rândul ținutului de peste Dunăre fară de care eu nu aș fi evoluat în fotografie. Pentru mine Dobrogea, înainte de aparatul de fotografiat, era doar drumul care duce la mare. Acum este ceea ce mă motiveaza în fiecare anotimp să ies în întâmpinarea naturii. Nu întâmplător Tatiana a ales ca subiect „fericirea”. Dobrogea e tărâmul perfect pentru așa ceva.

Toamna în Dobrogea e o perioadă de neratat. Culorile transformă acest ținut comparat cu al Asiei în ceva demn de picturile în ulei. Avem de toate : fluviu și munți bătrâni, lanuri aurii și lacuri cu „pești vii”, mare și deltă, poduri și insule, cetăți vechi și sate cu multe etnii.
Și cum de partea cu organizarea se ocupă persoana mea am făcut adunarea echipei la Brăila.
Unde? La Anotimpuri e clar ! Timp de o oră am stat la un ceai și am făcut prezentările și apoi am demarat către bac.

Drumul către Sarichioi are multe căi. Am ales varianta de „coastă” , adica cea care tangent are Dunărea mereu pe stânga. Ne-am cazat la o mică pensiune știută mai mult de localnici. E situată pe malul lacului Razelm, așa cum e de fapt tot satul lipovenesc. Cu două biserici frumoase și case bătrânești. Camere simple, curate, o sală de mese cu terasa afară și o bucătărie în dotare. Nu e de patru stele dar mie îmi place că nu-i sofisticată. Taman ce ne trebuie să ne simțim bine.

Prima seara s-a rostogolit peste noi, unde credeți ? La Enisala. Ținutul Dobrogei nu este atăt de cunoscut călătorilor din restul țării. Aș spune că mai ales fotografii cunosc zona. După apusul pe cerul conturat de nori ne-am întors la pensiune unde Tatiana ne-a pus la treabă : teste, jocuri de dezvoltare personală, cautari la răspunsuri și proiecții de fotografii. Fiecare vine în aceste intercațiuni cu expierența lui de viață și cu plus valoare din cunoștințele personale.

Ceasul din perete ( nu-i niciunul dar sună bine ) ne-a dat gongul pentru culcare urmând ca a doua zi să ne dăm întâlnire cu soarele pe malul lacului Razelm. Soarele nu ne-a vrut dar noi nu ne-am supărat pe el. Lacul Razelm e asemeni unui cameleon. Niciodată nu l-am găsit la fel.

Ziua de sâmbătă a fost o zi cu program încărcat. Traseul ce-l definitivasem cu o săptămână înainte a fost generos și ne-a răsplătit așteptările : de la Sarichioi am mers la Jurilovca și am dat o raită printre bărcile obosite ale pescarilor.
Nu am ratat ocazia să facem câteva fotografii. De la Jurilovca am apăsat pe accelaratie până la Mânăstirea Saon, un așezământ de măicuțe, un paradis de liniște la intrare în Delta Dunării. Din curte se ițeste o moară de vânt și o barcă cu flori prietenos ne primește.

În mânăstire funcționează un atelier de icoane, o cramă veche și un punct de îmbuteliere a vinului. Când apele-s secate poți da roată lacului făcând o plimbare pe sub sălciile bătrâne pletoase.
De la Saon ne-am îndreptat către alt așezământ vechi, Mânăstirea Celic-Dere. Corpurile de chilii, moara de vânt, aleea plină de flori ce duce către incinta mânăstirii toate alcătuiesc un cadru impunător. Trei icoane vechi fac locul să fie o atracție pentru credincioși.

Gălăgia din stomac mi-a tras semnalul de alarmă că oamenii au nevoie și de hrană. Casa Teo în Mahmudia, locul meu preferat pentru borșul de pește și carasul fript, e locația mea preferată. Dacă locurile văzute nu au lăsat un ecou prea adânc în suflete, festinul de pe malul Dunării sigur le-a marcat simțurile până în adn-ul lor. Incercați și apoi aștept să-mi scrieți un rewieu. 🙂
Seara, cu cardurile și burțile pline ne-am retras la masa noastră de discuții asupra fotografiilor, a degustării vinului cumpărat de la Saon și ascultării stufului ce foșnea lângă ponton.Toamna în Dobrogea și-a făcut simțită prezența a treia zi. Norii ce ne-au însoțit în primele zile ne-au salutat după slujba de dimineață de la biserica lipovenească. Am lungit cafeaua până la ora de check-in și în șir indian ne-am așezat la drum spre Măcin.

Dobrogea este magică și merită descoperită pe toată întinderea ei. Au fost trei zile cu povești, cu fotografii, cu prezență și fericire dată de conexiunea cu natura, de interacțiunea cu oameni faini și mai ales de întâlnirea cu sinele nostru . Și pentru că Dobrogea e unică iată că ne recheamă la reînnoirea ei cu haine de primăvară.
Pe curând !