Experiente Stil de viață Zi de zi

Înainte și după Freddie Mercury

Înainte și după Freddie Mercury mi s-a strecurat ca titlu gândindu-mă că voi vedea filmul. Îmi place să văd filmele după ce trec primele valuri de spectatori. Când pot alege o zi și o oră imposibilă pentru alții să fiu doar eu și ecranul. Și cum așteptarea mi s-a părut cam lungă am ales să aștern câteve rânduri până la contactul cu pelicula.

Înainte și după Freddie Mercury. Gânduri înainte de film

Sunt născută în perioada în care muzica bună era ceva firesc și nu temporar. Cea mai mare avere a mea era un pickup și un casetofon. Nu mai țin minte marca. Aveam discuri de vinil și o mulțime de casete. Aveam o avere colosală atunci de care nu eram conștientă în naivitatea mea. În timp, tânără fiind și în pas cu moda, am renunțat la pickup și discuri. Am crescut în ritm de rock. Am avut și am și acum muzica în ADN. De dans nu mai zic. Discoteca era a mea și loc se făcea când eu dansam. Se face și acum. Îmi trece fugar prin minte acum „Crazy Little Thing Called Love” ( Queen).

Înșiruite în biblioteca părintească lucioasă stăteau vertical : Sheena Easton, AC/DC, Queen, Pink Floyd, Deep Purple, The WHO, Led Zeppelin. E tot ce îmi aduc aminte acum. Beatles m-a prins mult mai târziu și nu atât de strâns ca și pe alții. Au venit anii facultății în care prindeam trei discoteci la rând în T5 Iași: vineri, sâmbăta și duminica. Am avut o viață de student trăită la maxim. Cu tot ce-i bun și rău în ea. Muzica a fost constanta ce a definit starea mea de bine. Așa e și acum. Împreună cu fotografia și mașina, fac universul în care îmi desfășor parte din viață. E bula mea în care pot fi cine vreau.

În vremea când Jimmy Page ( unul din cei mai buni chitariști ai lumii) și Robert Plant de la Led Zeppelin umpleau cu sunetele lor Radio România Liberă, Queen abia se forma (1971). Deasemeni Ritchie Blackmore suda grupul Deep Purple și „Child in Time” deja se cânta. Black Sabbath ni-l dădea pe Ozzy la un an după ce Genesis fusese creat de Peter Gabriel și Tony Banks. The Who erau deja veterani când Freddie se alătura lui Bryan May și Roger Taylor.
Un numitor comun se simte în înșiruirea mea: anii de glorie a rock-ului, toate sunt formații britanice și toate nume sonore unice. Nu, să nu-mi spuneți că-mi veți da un nume din muzica actuală care să li se alăture la aceeași valoare.

Am crescut cu muzica asta și de multe ori îmi e rușine când la semafoare din mașinile de sute de mii de euro se aud manele și Delia ( nu că nu ar cânta și ea acolo ceva). De multe ori am căutat să găsesc un substitut pentru Mark Knopfler’s de la Dire Straits ce-l ascult de ani și ani sau pentru Eric Clapton, Satriani sau Jimi Hendrix. Nu, nu am găsit deși recunosc că Justin Timberlake și Eminem mi-s dragi.

Așa că înarmată cu răbdare aștept să vină ziua în care se aliniază astrele să văd și eu pelicula.

Înainte și după Freddie Mercury. Gânduri după film

Am plecat la film cu gândul că voi plânge la final. Așa am aflat de la alții. Am plâns. Nu la final ci de la un capăt la altul. Alții poate nu au plâns deloc așa cum mai citeam după lansare pe alte bloguri. A fost suficient să văd începutul, pașii lui către scena de pe stadionul Wembley și să mă pun pe șters lacrimi. Când a murit am plâns o săptămână. Fiecare ne identificăm în timp cu ecouri din temperamentele altora. Am fost mereu oaia neagră în clasa mea, fetița rebelă, fără uniforma ca un sac, strâmtată pe corp de bunica mea și cu pamblica mereu în buzunar sau legată de gard. Am fost și eu o inadaptată fără să fi fost vreo lesbinană.

Știam că voi trăi emoția poveștii pentru că în ani am citit tot ce s-a scris despre ei și viața lor. Știam că în înteriorul meu voi retrăi tinerețea la fiecare melodie bâțâind în scaun. Știam că voi plânge pentru tot ce am făcut și nu era de făcut și ce mi-aș fi dorit să fac. Știam că la versurile ” Mama I dont want to die …” voi trage mâneca pe la nas. Știind toate astea m-am lăsat dusă de muzică și ecourile anilor rebeli.

Am plecat la film fără așteptări. Am fost curioasă de prestația actorului din rolul pricipal. Greu să fii în pielea unui astfel de artist. Mi-a plăcut, probabil mai bun de atât nu se putea atât timp cât nu m-a deranjat nimic la personaj. Eram curioasă de coloana sonoră a filmului pentru că hiturile mele preferate au fost și sunt „We Will Rock You, „Another One Oites the Dust”, „Who Wants to Live Forever” și „Dont’t Stop Me Now”. Și mi-a plăcut. Voiam să văd dacă actorul cu chipul angelic al lui Robert a fost găsit și dacă vreo coamă bogată ca a lui Brian a crescut la cineva pe cap. Și i-au găsit și pe ei.

DAR … pentru că există un dar mare și o bilă neagră pentru povestea nespusă corect și până la capăt. Pentru cei ce nu știu foarte multe despre Queen și nici nu au căutat sunt multe inadvertențe între realitate și povestea din film. Unele mărunte și altele neadevărate. Dar cea mai grosolană ce mi-a pus la încercare amintirile a fost despărțirea lor de care eu nu am știu vreodată. Și da, ajunsă la calculator pentru edificare m-am simțit înșelată. Mai ales pentru cei ce poate nu au știut mare lucru despre viața lor și au plecat cu o poveste falsă pe alocuri.

DAR… mi-ar fi plăcut ca filmul să se axeze mai mult pe trările ce l-au măcinat în de-a lungul carierii și vieții de rebel. Relația cu Jim a fost trecută în plan secund deși a fost o etapă importantă în viața lui.

DAR… merita un asemenea artist un film cu o durată mai mare decât un singur concert live de-al lor și cu o prezentare mai profundă a vieții lor pentru că filmul e mai mult o narare superficială.

DAR… merită pentru muzica și sentimentul că e acolo lângă tine, că poți întinde mâna spre el așa cum am reușit să fac cândva spre Mick Jagger și trupa sa The Rolling Stone la un spectacol live.

Înainte și după Freddie Mercury este doar trăirea mea personală și nu vă luați după ea. Mergeți la film. Muzica e o regină adevărată și se aude bestial. Filmul transmite emoție celor ce se vor simți atinși de ea. Actorii joacă bine și mare lucru ca Rami Malek să nu se aleagă cu un Oscar pentru prestația sa. Dincolo de scenariu ce s-ar fi putut situa mai aproape de adevăr e un cumul de trăiri ce merită salutate.
Așa că … show must go on !!

Lasă un răspuns