Criza, Timpul și Covidul

Azi dimineață priveam din pat spre cer. Stau la etajul patru al unui bloc nou spre vechi (bănuiesc că 23 de ani nu sunt atât de mulți) și de la geamul meu nu văd mare lucru în cartier. Dar, din pat, văd cerul cum se luminează dimineața, mai ales în zilele cu soare. Lumina moale se răsfrânge pe mufa mea la ora șapte.

De când cu pandemia am o rutină ce oscilează între trezitul la ora 5am sau mă întorc pe partea cealaltă, după chef.
Cheful cel mai mare e ăla cu trezitul dimineața după Robin Sharma. Mi se potrivește și la job și la hobby și la energie. Seara cad precum chiloții în vine când se slăbește elasticul.

Timpul a devenit în sistemul meu de valori cap de listă. Starea de urgență, pandemia, criza, toate cuvintele devenite pattern la vreme de media, au accentuat și mai mult crezul cum că timpul râde de noi. Au fost două luni în care eu am simțit că trăiesc cu adevărat.

Am avut timp pentru mine, pentru mama, pentru citit, pentru belit ochii în tavan, pentru gătit și mai ales pentru trezitul la ora 5. Alții au numărat secundele, minutele, orele și zilele până la „eliberare”. Deși legați de gard nu au fost niciunii.

Timpul câștigat la vreme de criză sanitară și covid pentru mine a fost un timp cheltuit cu folos.

O întrebare constantă în viața oamenilor ocupați este: unde s-a dus timpul? Niciun om nu are mai mult timp decât un altul. Auzim vorbindu-se de gestionarea banilor, posesiunilor materiale dar nimeni nu vorbește de gestionarea talentului sau mai ales de gestionarea timpului.
Mă grăbesc, sunt ocupat, nu am timp, altădată, cunoscute replici, nu ? Dar oare problema e timpul … sau noi ??
Avem atâtea dorințe, lucruri ce vrem să le facem de ani de zile și amânăm mereu.

Să presupunem că vă angajez să vindeți o carte la care prețul cu amănuntul e 10 lei. Dar în următoarele 48 de ore sunt pregătită să vă plătesc 100 lei pentru fiecare carte vândută. Cât de mult timp veți mai petrece mâncând, vorbind la telefon, uitându-vă la tv, având conversații inutile sau pur și simplu vânturându-vă fără rost ?

Cu toții ne dorim să facem mai multe lucruri dar nu simțim nevoia să le facem pentru că altfel nu am mai amâna nimic.

Mulți nu conștientizează valoarea timpului. Suntem tineri, dăm cu tifla, cei cu 30 de ani mai mari ni se par matusalemici. Doar atunci când începi să uiți, să repeți aceleași lucruri ca un papagal îți dai seama că îmbătrânești. Atunci am vrea să nu se termine, am mai vrea un an, doi, câteva ore, câteva minute.

Îmi place să citesc pe bloguri. Undeva am găsit un articol dătător de gânduri și frământări.
Dacă speranța de viață la femei în România este de 79-81 de ani, cu stilul meu de viață poate am șanse să ajung pe picioarele mele acolo. Ținând cont că am împlinit 58 de ani, mi-am calculat restul vieții mele până la 81 de ani  în 7 imagini ce conțin câteva lucruri importante pentru mine.

1. Crăciunul

Să fie om ce nu iubește Crăciunul? Să nu-ți placă o dată pe an să pui vârful bradului și să împachetezi cadouri pentru cei dragi sau chiar pentru tine? Mai ales ajunul pentru mine este de neratat. Muzică, ceva lichid bun în pahar, decorațiuni, Mark Knopfler pe fundal. Astfel mi-am dat seama, că voi putea să mai împodobesc bradul de ….22 de ori? E mult, e puțin… ?

2. Călătorii

Am descoperit gustul călătoriilor în ultimii ani. Călătorii cu bagajul în rucsacul de sub scaunul din avion și aparatul de gât. Feblețea mea este Italia, de câteva ori pe ani merg trei, patru zile într-un weekend. Presupunând că odată cu vârsta disponibilitatea de a zbura și a mai face 30km/zi se reduce substanțial, am zis eu că după „pandemie”, voi mai pleca de două ori pe an, până la 70 de ani. Pe urmă tot ce vine după, e bonus. Deci au mai rămas 23 de oportunități de a zbura cu avionul peste mări și țări.

3. Marea

Cine nu iubește marea? Eu o iubesc în fiecare sezon, nu sunt foarte departe de ea, dar nu reușesc să ajung de câte ori aș vrea. Merg de câteva ori pe an, o fugă de o zi măcar și-mi încarc bateriile uzate de rutina zilnică. Mi-am făcut socoteala că sigur o dată pe an nu aș rata întâlnirea cu ea. Deci au mai rămas vreo 23 de întâlniri. Fac io cumva să iasă mai multe.

4. Alergat

Îmi place să alerg dimineața. Fac multe artificii să reușesc măcar două zile pe săptămână să-mi pun adidașii, să fac 4-5 km în parcul din apropierea locuinței mele. Aici mi s-a părut că stau mai bine după un calcul rapid mental. Dacă alerg de două ori pe săptămână, asta înseamnă de opt ori pe lună, deci măcar de 80 de ori pe an, pentru că mai sunt și derogări de la plan. Nu mai fac calculul pentru restul vieții pentru că mă simt clar avantajată.

5. Ziua mea

Nu sunt fan petreceri la ziua mea. Recunosc, pare ciudat, nici cu familia nu-mi place să sărbătoresc. Dar fac un compromis, împart timpul cu familia, prietenii și câteva ore cu mine singură. E felul meu de a mă celebra, deși jur, nu sunt depresivă! Doar din zece în zece ani fac ceva ca o masă de prânz mai mare, la care am chiar și un tort cu ” La mulți ani!”.
Deci mi-au mai rămas din 10 în 10 ani … trei torturi )))! Asta dacă-l prind și pe cel de la 80 de ani!

6. Sora mea

Nu e vreun secret că sora mea e a doua persoană importantă din viața mea după progenitura masculină ce-mi poartă genele. De 20 de ani e plecată în Italia. Vorbim zilnic la telefon, ne vedem doar o dată pe an și atunci când vine în vacanță în august suntem lipite una de alta precum Spania de Portugalia. Presupunând că vom zbura cu avionul până la 80 de ani ne vom întâlni de 23 de ori.
Doar dacă zburăm până la adânci bătrâneți…

7. Fiul meu

Și am ajuns la fiul meu cu care am o relație specială. Atât de specială încât sunt aproape ultima când e să aflu ceva despre el. ))) Nu, glumesc, chiar am o relație specială și pot discuta aproape orice cu el. Spun aproape pentru că fiecare are secretele lui, avem nevoie și de pătrățica noastră intimă. Conform calculelor, mai pot să-i urez „La mulți ani!” de 23 de ori și să-l privesc în ochi cu dragostea necondiționată de mamă.

Criza, timpul și covidul, câteva elemente cheie pentru a-mi gestiona mai bine lucrurile importante pentru mine. Perioada asta marcată de virus, temperaturi, legislație făcută pe genunchi sau informații fake, au accentuat dorința de a face puțină ordine fizică și psihică în bula mea.

A naibii conștientizare, te sperie puțin când te gândești cât timp a rămas mai ales de petrecut cu cei dragi. Îmi aduc aminte de anii când voiam să scap de „acasă”, să plec mai repede în lumea mea, nedându-mi seama la momentul respectiv că-mi păpasem cea mai mare parte a timpului petrecut cu părinții până la 18 ani.
Apoi anii în care așteptam ca Mircea să crească, să treacă prin toate etapele de făcut un rost, să bifeze tot ce și-a propus, să fie la casa lui. Acum parcă au zburat anii petrecuți alăturea.

Nu vreau să vă întristez, nu ăsta e rostul calculelor precise într-un moment în care nici măcar nu-mi serbez ziua. Nu se vrea un text pesimist ba din contră, îmi dă un imbold optimist de a vrea să profit la maxim de tot timpul meu rămas.
Să călătoresc mai mult, să-mi serbez mai des ziua, să stau mai mult cu familia și să merg de câte ori pot la mare cu sau fără rost.

Mi-am dat seama că nu am timp de pierdut, să privesc filme proaste, să mănânc mâncare proastă, să stau aiurea în online și mai ales să beau ceaiuri cu oameni care nu îmi plac.

Gândiți-vă și voi, la viitorul vostru și vedeți ce vreți să faceți cu timpul ce-l mai aveți de trăit.
Gândiți-vă pe cine merită să mai păstrați în viața voastră prețioasă și pe ce cheltuiți banii.