O zi la Agapia pe Calea iubirii
Calatorii Pe harta Romaniei Spiritual

O zi la Agapia pe Calea Iubirii

O zi la Agapia pe Calea Iubirii

A trecut ceva timp de când am fost la Agapia. Am tras o fugă să adun amintiri pentru o petrecere aniversară. Așa îmi place să spun atunci când fac fotografii la evenimente.

Am văzut lumina zilei în Roman, un orășel cochet din județul Neamț. Ajung rar pe meleagurile natale și drumul la Văratec a fost exact ce-mi trebuia în vara asta dogoritoare. Mi-am luat o marjă de timp să cotrobăi prin măruntaiele pădurii. Am adulmecat mirosul dimineții lângă Codrii de Argint și am privit în tăcere mormântul Veronicăi Micle. Mai explicit, patru ore înainte de eveniment și încă alte 5 ore de la răsărit.

De un an de zile implementez trezitul la ora 5. Dacă ar ști Robin Sharma ce destoinică sunt, mai că m-ar lua în echipa lui. Îmi plac șoselele libere, să văd în oglinda retrovizoare cum se ridică soarele, îmi place să câștig toată ziua. Mi-am făcut socoteala: prind câteva ore înainte de eveniment și fac câteva ture în zonă, cazare, un duș rapid, jobul, două ore somn adânc cât să pot conduce la Brăila și la 5 prind iar un răsărit. Restul de timp, până ajung acasă, face parte din poveste.

Agapia și Voroneț nu-mi sunt străine, fiind aproape de Roman, dar amintirile se opresc la anii tinereții. Imaginile sunt diluate, sunt acolo dar nu sunt conturate.

O zi la Agapia pe Calea iubirii

a avut toate ingredientele pentru o zi ce s-a polarizat în jurul iubirii. Iubirea mea pentru natură, veșnică și mereu proaspătă. Cazarea a fost pe str. Eminescu, vis-a-vis de Codrii de Argint. De la geam în zare, deslușeam Codrii de Aramă și doar 2 km mă despărțeau de Veronica Micle și iubirea ei pentru Eminescu. Mi-au fost suficiente două ore să dau o raită prin tot Văratecul.

La Agapia îmi propusesem să merg a doua zi de dimineață când nu era nimeni.
Eram mai atrasă de drumul forestier ce duce de la Agapia la Mânăstirea Sihăstria. Am rulat 7 km încetișor, cu geamurile lăsate, să ascult sunetul pădurii, fiind presată de ora evenimentului. La întoarcere, chiar la marginea satului, am parcat mașina lângă o casă veche, frumoasă, ce o zărisem la dus.

Era tipul acela de casă tradițională la care nu ai fi știut cum să meșterești să-i aduci îmbunătățiri. Nici prea veche, nici prea nouă, nici șubredă dar nici foarte rezistentă. Ochii mei erau fixați la drum, la găinile bio ce ciuguleau iarbă, biserica pe fundal, ceața care se lăsa, aerul de uliță cu mirosul vacanțelor la țară, toate ingredientele unui cadru așa cum îmi place mie, banal dar natural.

Cu toții am simțit măcar o dată senzația stranie că cineva ne suflă în ceafă. Și ceafa mea așa simțea. Îmi roteam privirea și nu înțelegeam de unde-mi vine acel sentiment că mai e cineva cu mine dar de fapt nu e. De undeva, din spațiul dintre poartă și acoperișul ei, doi ochi negri mă priveau iscoditor. Pentru câteva secunde m-am simțit ca o intrusă și am îngăimat ceva legat de fotografie și găini. Doar pentru câteva secunde pentru că în secunda cinci, eram dincolo de poartă vorbind.

„Cine sunteți, ce studiați acolo, cu ce v-ați ocupat, ce vârstă aveți, cu cine locuiți…?”,

o tiradă de întrebări de m-am mirat mai târziu că nu m-a scos omul cu fărașul. M-am oprit cu ultimele întrebări în gât când mi-a spus că este scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor, Gheorghe Șimon. Semnul de întrebare a fost ultimul care s-a răsturnat în esofag când am aflat că soția, decedată, era din Roman ca și mine.

Mă simțeam mică. Ba nu, foarte mică și bătută în cap. Nu știam cum să pun la loc propozițiile din mintea mea, cum să reformulez să pară că spun ceva inteligent. Am preferat să tac, să trag aer în piep, să-i cer voie să-i fac câteva fotografii cu promisiunea că le va primi.

Gheorghe Șimon, poet al Neamțului, fost profesor de limba franceză la Școala „Nicolae Grigorescu“ din Agapia a publicat versuri în mai multe reviste de specialitate, cum ar fi „România literară“, „Convorbiri literare“, „Timpul“, „Dilema Veche“. A primit și numeroase distincții, cum ar fi premiul revistelor „Luceafărul“, „Ateneu“, „Tribuna“. Ast am aflat după ce am plecat, la primul colț, să nu mă vadă cum caut pe google.

Un om simplu și atât de deschis, încât mă simțeam ca în pijama, ca și cum eram de când lumea în casa aia, ca și cum biroul era ceva ce vedeam zilnic, mângâind sutele de volume, mirosind lavanda din cana colorată. Un sentiment ciudat de a reveni a doua zi m-a cuprins. Aș fi vrut să-i ascult povestea, aș fi vrut să am timp, să nu fiu cu ochii pe ceas pentru petrecerea ce urma să înceapă.

La plecare

am primit o carte cu o dedicație. Ca și cum nu era destulă iubire în aer, între Văratec și Agapia, era un volum de poezie, „Calea Iubirii.” Am și acum, când scriu, volumul pe birou. Răsfoiesc din el când vreau să-mi aduc aminte de întâlnirea ciudată, neașteptată ca și cum numai mie îmi era destinată. Și da, m-am ținut de cuvânt, am trimis fotografiile pe mail și ce să vezi, acum suntem prieteni pe facebook.

Am revenit a doua zi, îi promisesem că vom bea cafeaua la prima oră împreună. Era prea devreme, prin curte nu mișuna nimeni.  Mi-am luat rămas bun, am zâmbit porții ce adăpostea o istorie ce nu o voi afla. Mi-am luat rămas bun de la Eminescu, de la Veronica, de la codri și am plecat spre Brăila.

Nu-mi place să mă întorc devreme acasă. Pe același principiu când plec, vreau să profit de toată ziua, la urma urmei acasă fac doar un duș și apoi în pat. Așa că drumul meu ocolește mereu să nu pierd ceva ce poate fi fain, cu atât mai mult cu cât prin zonă nu mai ajung curând.
Lacul Cuejdel era în drumul meu . Bine, nu chiar în drum, dar pentru felul meu era ca și cum. Nu era o oră potrivită pentru fotografiat , dar uneori pentru mine chiar nu contează.

Eram prima oară prin zonă.

Gps-ul mă conducea, aveam informația cum că dacă e ridicată bariera pot merge cu mașina până la lac. La început mi-a fost cam târșă. Mă gândeam că nu-i momentul cu pandemia să iau vreo amendă. La a treia pancardă cu avertizarea că merg pe un drum interzis cu mașina, am întors. Mă durea sufletul, făcusem mai mult de jumătate din distanță. Picior de om nu era să întreb dacă-i bai sau nu.

Noroc cu o dubiță cu care m-am intersectat, condusă chiar de pădurar, ce m-a pus să-ntorc din nou, că vorba aia, ” nu-i păcat doamnă, să fiți din Neamț, să veniți până aici fără să vedeți nimic?” Am întors iar. Am ajuns la locul unde am presupus că ar fi coada lacului. Singură, nimeni, nimeni, deși era weekend.

Mi-am luat camera dar ar fi fost suficient telefonul. La prima cotitură de drum: ” Bună ziua Doamnă Galia”! Să scap camera alta nu. Ce șanse erau în ziua aia, la „cuca măcăii”, singură într-o pădure, doar eu și pădurarul, să aud pe cineva salutându-mă? Trei biciclete, trei mascați cu ochelari, căști și bine echipați, șase ochi mă priveau și se-ntrebau de ce privesc tâmp. Am îngăimat ceva, cum că, cum cine, cum de… „auzi Bonciu, Galia nu mă mai recunoaște!”.

Știți expresia cu „mi-au căzut chiloții”! Da, mi-au căzut, de trei ori cât cei trei. Nici dacă puneam busuioc sub pernă luni la rând nu visam să mă-ntâlnesc  cu Toma și Monica Bonciu. Pentru cei cu fotografia de peisaj, știu ei, nu-i nevoie de explicații.

O zi la Agapia pe Calea Iubirii

s-a încheiat cu gust de zonă crepusculară, potențat de întâlniri ciudate dar asortate cu arome de poezia iubirii și amintiri ale prieteniei. Vă las acum, mâine la ora cinci sunt la drum, am la dispoziție două ore să fac duș, să pap ceva și să-mi pun ideile pe ceva. Nu de alta, dar cu pandemia, evenimentele s-au cam anulat și ar fi culmea ca unul din puținele de anul asta să nu iasă bine. Mai ales că mâine la cinci am dus- întors Brăila. Sâmbătă plec cu partea a doua, florile, ati ghicit, la ora … 5.00.

 

Comments (2)

  • Fain, tare fain. Experientele tale le astept mereu cu nerabdare a fi povestite.

    Răspunde
    • Multam Mihaela. Nu biruiesc timpul. Altfel as scrie mai mult si mai des. Dar chiar si asa sunt multumita!!

      Răspunde

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: