Copilărie fără timp și granițe
Calatorii Împreună Spiritual

Copilărie fără timp și granițe

Copilăria mea

a fost o copilărie fără timp și fără granițe, o perioadă în care nu am numărat orele și nu am avut program de respectat.
Oi fi avut dar nu l-am băgat în seamă spre disperarea celorlalți. Timpul copilăriei mele se împarte jumătate în timpul petrecut la Roman, micul orășel aflat la confluența Moldovei cu Siretul. Cealaltă jumătate eram brambura prin țară, unde mă trimeteau ai mei.
Ori pe la țară, la Schitu Duca, un sat în comuna Poieni de lângă dulcele Iași. Pe la Ineu în județul Arad unde trăia mătușa mea de pe tată. O altă mătușă, de pe mamă, mă aștepta cu drag la Piatra Neamț. Apoi mai aveam bunica de pe tată la Roman ce stătea într-un cartier periferic numai de case, Bălcescu.

Toate etapele îmi sunt dragi, dar cred că cel mai bine mă regăsesc în timpul petrecut la țară.
Acolo era libertatea supremă. Oameni simpli fiind, îi durea la bască de lecțiile mele din vacanța de vară sau de somnul de frumusețe de la prânz. Rochiile apretate cu pantofiori de lac rămâneau undeva într-o valiză sub pat. Colbul din stradă nu se lega cu ținuta mea de oraș.

Pentru mine vacanța la țară era cel mai frumos vis. Pentru sora mea nu. Era un coșmar. Așa că de multe ori eram fără ea. E drept eram cea mai năstrușnică și o belea de care era bine să scapi măcar pe termen scurt.

Copilărie fără timp și granițe pentru că

nu exista zi sau noapte. Nu știam de somn, lecții sau limite până unde și cât am voie să plec. Ulița era a mea, copacii toți lăsaseră urme pe genunchi și pădurea era parcul de la oraș.

În micul meu univers aveam o laviță pe holul dintre cele două camere principale. Camera de la față, avea tot ce are camera de curat de la țară. Perne cu monogramă, plăpumi, cearceafuri cu danteluță de bumbac, carpete de lână puse pe pereți și ziare pe care se uscau, în funcție de sezoane, mușețel, mentă sau cimbru din grădină. O altă cameră era cea de zi, unde dormea bunica și bunicul. Mai târziu doar bunicul, bunica murind timpuriu. De mine avea grijă în permanență o soră a mamei, Agripina, ce a ieșit din peisaj și ea mult prea repede.

În micul hol unde era lavița pentru dormit în timpul zilei, aveam două puncte de atracție. Unul era soba comună dintre cele două camere și altul, ligheanul de tablă frumos așezat pe un cadru vechi de lemn, lavoarul. Ah, ce n-aș da să am unul acum pentru compoziții fotografice.

Soba era sursa mea de dulce: acolo se coceau plăcinte iarna, acolo gutuile cu nuci și zahăr deveneau cel mai dorit desert sau pur și simplu colacii simpli din făină cu apă. Acolo încălzeam labuțele după ce veneam din troiene iarna chemată greu în casă. Acolo mă ascundeam după perne când nu voiam a merge la masă, acolo era un mic colțișor ce-mi ținea de mamă, de tată, de tot ce însemna iubire de viață.

Alt episod

din copilărie aduce în prim plan beciul casei. Beciul era undeva în lateral, astfel încât să fie la distanță egală de casa de vară, poarta ce dădea la animale și vie, nucul viguros din spatele casei de care atârna un leagăn uriaș și prispa cu care se continua casa mare. Beciul era păzit de o mătură de nuiele ce impozantă privea peste scări și peste cerdac. Acolo era bogăția sezoanelor. Butoaie cu vin, damingene cu țuică, panere cu pere și gutui. Merele erau privelegiate, înfășurate de mâinile mele în ziare, tronau pe rafturi de lemn la etaj.

Din loc în loc, în cuie bătut de tataie, se legănau pentru băgare în seamă funii cu ceapă și usturoi. Ici colo câte o măturică de mărar, busuioc, așa cum e frumos la casa unui om gospodar. Coboram câteva trepte spre adâncuri și deja se ițeau borcanele cu zarzavat, murături, gemuri și ardei iuți. Cu grijă să nu dau cu capul de pragul de sus, alte două trepte strâmbe mă duceau la vin și cârnați. Ce de mirosuri ca aruncate de trăznet în toate colțurile beciului. Nu cred că auzisem vreodată de colesterol sau vegan.

Bucătăria mea

de vară e la țară și cred că în puține sate mai găsești așa ceva.  O cameră era pentru cuptorul cu lemne și plita cu role, bufetul de bucătărie cu tot ce-i necesar a găti și o masă pe care tronau trei tocătoare și o ulcică cu linguri de lemn și cuțite viguroase. Sus pe cuptor, clasica laviță unde era cald, declarat doar locul meu de joacă când vremea nu era prietenoasă.  Alături, o altă mică cameră lângă bucătărie, după ce străbăteai un hol micuț bunica o ținea ca odaie de oaspeți.

La toate astea se adaugă cuptorul de după casă, o piesă de rezistență când venea sărbătoarea de paște și cozonacii stăteau aliniați ca soldații din front. Cuptorul, făcut cu simțul răspunderii, în nopțile de vară era locul meu preferat pentru a nu mă duce la wc-ul din fundul curții. Nu, nu cred c-au aflat vreodată.

În fața casei, cum coborai câteva trepte, după ce scârțâia o portiță albastră, pășeai în Regatul Verde cu Flori Albe. Adică în grădina cu flori de Regina Nopții, flori de piatră sau portulac cum le spuneau la țară, trandafiri galbenii și portocalii. Toamna câteva dalii și tufănele completau regalul. La colțuri , pe gard, rochița rândunicii completa peisajul. Crinii imperiali, puțin cam încrezuți, sfidau aerul cu al lor miros parfumat.

Cam așa era arealul din copilăria mea.

Grădina din spate, cu duzi  albi și negri, de mă mânjeam până la cot când mă suiam în ei, erau bonus. Oricum nu era relevant pentru că duzii erau deasupra cotețului cu porci, găini și rațe și de cădeam din copac tot mânjită veneam, chiar mai rău. Eram precum un bou și-o belea, ambele la casa omului.

Nu m-am plictisit niciodată la țară. O zi din viața mea de copil era atât de încărcată că nici președintele nu are agenda atât de complicată.
Prima mea grijă era de două ori pe săptămână să merg la grajduri cu găleata, pe urma cailor, să adun bălegar pentru lut. Bunicul făcea cărămizi din chirpici pentru a mai scoate un ban.

După gălețile aferente, depinde de cât de sătul era calul, venea rândul rațelor și adunam nalbă din șanțuri. După ce făceam o grămadă în ligheanul pregătot de tataie, o tocam pe măsuța mică din curte. Da, da, măsuța aia cu trei picioare și scăunele mici ca-n povestea cu Fete Albe și pitici.
Încheiam ritualul cărând apă de la fântâna din vale, nu mai departe 20 de m de poartă. Aduceam gălețile pe jumătate goale, atât puteau cele kâteva kilograme de fetiță să ducă.

După porția mea

de treabă bărbătoasă gestionată corect de bunicul, venea rândul treburilor de fată. )))  Să dau cu mătura prin curte, să dau la păsări apă, să culeg vreascuri pentru foc și să caut roșii coapte.
Când și când, dacă eram cuminte, aveam voie să mă destrăbălez cu picioarele goale în lutul pentru chirpici unde tataie adăuga paie și bălegarul adus de la grajd. Era premiul suprem de mozoleală și de-a face ce-i interzis la oraș când ieși cu părinții de mână și-mbrăcată toată în alb.

Dar universul

meu nu se oprea doar la casa cu numărul 83 Str. Principală.
La deal, la o soră de-a mamei aveam un refugiu de sărbătoare: în spatele casei aveam arealul în care construiam căsuțe cu pereții din sticlă și acoperiș din carton. Foi de staniol de la bomboanele de pom, frumos presate între paginile unei cărți de povești, și panglici de la cadouri, erau recuzita de bază. Urmată de nasturi, ace de siguranță, flori de nuntă și capace de bere toate adunate acasă la Roman.

În pauză rupeam în două caise uriașe din pomul a cărui umbră răcorea casa. La mijloc puneam zahăr să se topească la soare și salivând le apăram cu ziarul de muște. Când nu eram ținută sub observație, dădeam fuga-n vie la butucii aromați cu Busuioacă de Bohotină. Acolo cu mămăliga într-o mână și ciorchinele nespălat din vie puneam burta la cale. Ce combinație!

Să mai povestesc de hramurile din sat?

De iernile când cu cușma pe frunte colindam o urătură cât ulița de lungă pentru colaci, mere și nuci și-un bănuț în buzunar. Hai, poate că voi mai avea și altă dată chef de scris, Mai greu se leagă în ultima vreme cuvintele. Tastele fug de mine dar nah, încă e greu pentru mine.

Imaginile postate, alb-negru sunt cu mine în diverse ipostaze. Cele colorate sunt de la ultima mea vizită cu mama în sat. Să fie cred cu vreo trei ani înainte de a muri ea. Casa e o ruină. Cei din familie ce-au moștenit-o au lăsat-o orfană și neîngrijită. Eu nu am cum să mai repar ceva, decât să-i cinstesc memoria.

De ziua copilului am revăzut cu ochii minții fragmente dintr-o copilărie fără timp și granițe, dar atât de frumoasă și trăită intens de mine.

Comments (2)

  • Minunat periplu prin aceasta alta viata pe care am trait-o si eu cumva si mi-am amintit-o acum odata cu scrierea ta. Multumesc!

    Răspunde
    • Oh, am atat de multe amintiri din copilarie. Chiar am fost un copil fericit! Poate ca mai tanara fiind nu am apreciat asa cum ar fi trebuit. Ma bucur nespus ca ai citit!!

      Răspunde

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: