Bătrânețe fără tinerețe

este basmul meu și nu are legătură cu Ispirescu. Pentru că viața are și moarte și bătrânețe.
În basmul meu cu bătrânețe fără tinerețe se ia un om, femeie sau bărbat, indiferent că-i prinț, prințesă sau țăran, argat la grajd sau cameristă la palat. Se adaugă mentalitatea din evul mediu: la bătrânețe ești terminat, nu ai voie să scoți capul din basma.

Bătrânețea asta vine fără drepturi, vine repede pe zebră, când la știri se spune: „o bătrână de 50 de ani în timp ce traversa…”. Ea vine direct prin media sau social media. Vine fără „drepturi”, tacit, admise de mentalul colectiv. Ți se pune imediat eticheta pe frunte: „ești bătrân, ești mort”.

Am fost de mică o rebelă. Nu, nu m-am încadrat în norme. Cumva genul de copil, „e obraznică, da’ n-avem ce-i face, învață bine, doar nota la purtare o putem scădea”. Și da, recunosc, eram marea problemă a clasei. Și nu doar la liceu, chiar și-n facultate și la job mai târziu.

Nici acum nu sunt prea departe.

Mai ales acum nu mă încadrez în tiparele locale. Nu se vede eticheta, încă, nu? Geaba nota la purtare scăzută, bacul tot cu 10 la mate l-am luat și la facultate tot a 13-a din capul listei în jos din cele 100 de locuri am intrat.

Cine-a legat ușa cu sârmă pe-afară să nu mai iasă profesoara de chimie din laborator?
Cine a venit fără bentiță la ore și cu părul vopsit negru abanos?
Cine-a făcut chetă de coroană la cutremurul din ’77 când au căzut primele țigle de pe liceu?

Cine avea uniforma strâmtată pe corp și cămăși făcute de bunica la comandă numai ca să nu fiu în linie cu toți? Io, Galia, nume predestinat, că dacă mă chema și pe mine Dana, Maria sau Cristina până aflau cine e, tot erau șanse să mi se piardă urma.

Nici facultatea nu a fost prea ușoară pentru ai mei.

Dar de fapt povestea mea nu e despre tinerețea mea, ci despre „bătrânețea” mea.

M-am întors din Toscana acum o lună. Nu-i secret că iubesc Italia, poate pentru faptul că rimează cu Galia. Sunt genul de om care face atașamente chiar și de-un pom.

Și de câte ori mă întorc de acolo, din Italia, mă întorc cu un gust trist-amar, gândindu-mă la cum mi se prevede viitorul cu broboadă pe cap în România.

Într-una din zile ieșeam pe ușa clădirii în care aveam cazarea. Am dat cu ochii de-o doamnă frumos îmbrăcată. Era doar cu spatele. Trecuse de mine razant fără să apuc să-i văd fața. Avea în mers ceva tineresc, ceva vesel și ușor săltat, astfel încât ridicând ochii spre silueta ei nu i-ai fi dat mai mult de 45 de ani. Un păr ușor grizonat, tuns frumos la ceafă, iar hainele de pe ea, oh, hainele, celebrele case de modă ar fi fost invidioase pe ea.

Cât am tras un cadru de la spate să-i prind ținuta trendy-flendy, doamna a făcut o piruetă la stânga ca și cum ar fi uitat ceva și-a pornit către mine. Să scap camera și alta nu, când am văzut că doamna-n roz era trecută de 80 de ani. Așa ceva? M-am blocat și nu am apucat să-i fac poza.

Când vreodată voi ieși eu pe stradă, în România, îmbrăcată în roz? Cu un desen cât casa de mare pe rochia mea, cu mărgele la gât și poșetă asortată cu balerinii cu fundiță aurie, mi-am zis în sinea mea.

Deja auzeam, „uite-o și pe asta o caută moartea și ea cu pisica pe ea, nu a găsit prin casă pe undeva o broboadă s-o pună pe cap, o fustă neagră să-i acopere monturile și câțiva bănuți legați cu batista?

Dar uite că mama a ieșit în blugi la 80 de ani cu pălărie de paie pe cap și n-a legat-o nimeni de gard și-acolo unde-i ea acum nici că-i pasă la locul verde fără bârfă și durere. Deci e genetic cumva.

Lumea se împarte în două,

cei care trăiesc și cei care judecă. Cei care îmbătrânesc cu tinerețe și cei ce îmbătrânesc de tineri. Se împarte în oameni ce iubesc la orice vârstă și cei ce blamează ceea ce ei nu pot simți sau avea.

Niciodată cei din jur nu ne vor percepe așa cum suntem, așa cum simțim, așa cum gândim. Ei vor trece prin filtrul lor, prin vocea ce sună în capul lor, nu, nu neapărat pentru că ei nu ar putea. Doar pentru că nu cred în „să nu zici niciodată, niciodată.”

Și mai ales pentru că venim dintr-o societate în care dacă erai dată cu ruj roșu auzeai cuvântul curvă. Da,da, cu teama asta am crescut ani în orașul meu sau dacă ai fusta mai scurta o cauți mereu. Ce? Rimează cu …fusta.

Mi-au murit mulți prieteni și rudele toate. Cumva, știu ce-o să spuneți, dar eu totuși spun că toți ne îndreptăm acolo, vrem sau nu vrem. De-o fi să apuc 70 de ani, blog de babă îmi fac și-o să dau tonul la papuci cu fundă aurie și rochie roz cu desene mari cât casa.

Și-o să postez multeeee fotografii cu mine, zilnic, câte zece pe zi, să moară social-media când îmi vede moaca mea la a treia bătrânețe dar cu multă tinerețe.

Personajele nu sunt întâmplătoare, totul este conform realității, inspirată fiind de cazul meu real din facebook.

Și-am încălecat un cal, ca la bătrânețe fără tinerețe să-mi caut menirea, aceea de a inspira social-media.