Ce facem cu timpul? Mă roade constant întrebarea asta și nu-i dau de cap.

Acum șase ani de zile, într-o toamnă urcam pe scenă la Brașov să vorbesc în fața la peste 200 de oameni. Atunci nu aveam emoții mai deloc. Apoi după doi ani am vorbit la Sibiu, tot atât de mulți oameni. Din ei, de fiecare dată, 85% erau bărbați fotografi și videografi. Mai vorbisem cu diferite ocazii, chiar și la televiziunile locale. Nu am avut discursuri din care cei prezenți să plece cu plusvaloare pe fotografie. Aveam alături de mine fotografi la care priveam fascinată ce prezintă în portofoliu. Dar aveam un discurs motivațional.

Nu mi-a fost greu să vorbesc, pentru că îmi este ușor să trăncănesc despre mine, cea cu bune și cu rele, chiar de mă asculta un om sau mai mulți. Oamenii nu au curaj să vorbească despre ei, se tem de vulnerabilitate. Mi-am dat seama din valul de mesaje primite după fiecare speach.

Acum, la trei ani diferență de la întâlnirea din Sibiu simt că pot să dezvolt tema și pe blog. Să pun cap la cap piesele dintr-un puzzle numit ” Încrederea în TINE te ajută să reușești”. Am ales un subiect de care m-am lovit aproape zilnic.

Aud destul de des întrebări: cum eu am putut să învăț să fac atât de multe lucruri în viața mea fără să îmi fie frică de ce spune lumea, de eșec, de familie? Cum m-am ridicat atunci când eram jos și cum de am atâta energie la varsta mea?

Răspunsul e mereu același: simplu, de aici, din cap și de aici, din inimă, îmbinate în stilul meu.

Am 61 de ani, sunt născută într-o zi de septembrie. Am făcut un liceu teoretic profil mate-fizică în Roman, unde m-am și născut.
Am dat la Facultatea de Construcții din Iași, am făcut 15 ani de șantier cu șuba în spinare și foc în soba de godin. M-am căsătorit la 25 de ani, în ultimul an de facultate și după 3 ani când deja aveam un copil de un an am divorțat. Alegerile le-am făcut în stilul anilor de atunci și atât am putut.

La 28 de ani cu un băiat de un an și jumătate luam viața în piept. Aveam repartiția la Brăila, stăteam într-o garsonieră la et. 4, fără gaze, cu o plită electrică și fără căldură pe vremea lui Ceaușescu. A venit revoluția și am profitat de situație. M-am mutat într-un apartament cu o cameră. Aveam un salariu de ing. stagiar și nu cunoșteam pe nimeni în oraș.

M-am înscris la a doua facultate.

Făceam naveta la Roman lunar unde aveam băiatul la părinți. Munceam non-stop și atunci ca și acum. Trebuia să-mi plătesc a doua facultate, să duc bani la ai mei, să trăiesc și eu și să-mi plătesc rata la apartamentul cu o camera în care locuiam. Dintr-un salariu. O zi din viata mea era așa : 5-7.30 coseam, 8-17 santier, 17-24 învățat și cusut iar. A venit revoluția.

La 35 de ani m-am recăsătorit. Între timp m-am perfectionaț atât de mult în croitorie încât m-am lăsat de job. Am lăsat diplomele și undeva într-o casă bătrânească mi-am făcut atelier de croitorie. Am cusut 10 ani și mă încălzeam cu lemne iarna. Am strâns ban pe ban pentru că îmi era frică de credite și mi-am luat un apartament să mă mut cu atelierul. În apartamentul de la parter am avut pe rând: atelier de croitorie, magazin de cadouri, agenție de evenimente și decorațiuni, ceainăria Anotimpuri și probabil în curând studioul foto.

Mi-am luat carnete de meștușugar, ca decorator și croitor, am început să fac nunți și botezuri, în 2004 mi-am făcut firma și am devenit antreprenoare. Mereu am avut un program de hei-rup. Apoi au urmat anii în care am făcut școala populară de artă, secția fotografie, un an de cursuri de cofetar-patiser, 4 ani de psihoterapie ca să mă cunosc. Mi-am făcut ceainăria, am început să fac fotografie de eveniment. Fac și  workshopuri de dezvoltare personală și fotografie și cursuri online de fotografie pentru începători. Scriu content pentru social-media pentru câteva pagini business și multe alte mărunte activități. Fac de TOATE pentru că vreau diversitate și îmi place tot ce fac. Și știu să fac.

Din când în când scriu pe blogul ăsta început cu ceva ani în urmă. Programul meu este de 24 ani, de la 8 la 21 de luni până luni asta în cazul în care nu stau nopțile să fac fotografii, să lucrez la aranjamente sau să fiu plecată în călătorii.

Am fost întrebată când mai și trăiesc.

Chiar trăiesc. În primul rând prin tot ceea ce fac. Apoi deși viața mea a fost cu suișuri și coborâșuri, cu iluzii și deziluzii, am avut lângă mine oameni ce m-au susținut.  Sau m-au coborât uneori. Acum le multumesc tututror. Datorită lor sunt ceea ce sunt.

Din punct de vedere financiar nu stiu dacă sunt un om de succes. Eu zic că nu sunt. Dar sunt „bogată” pentru că am un fiu perfect pentru mine care are și el familia lui frumoasă, zic eu.

Apoi am câștigat multă experiență din situații grele și suferințe. Așa am ajuns la conștientizarea a ceea ce sunt și a ceea ce vreau de la mine și de la viață. Cei mai mulți trec prin viață bifând familie, casă, mașină , călătorii și cam atât.
Să fie oare ăsta succesul?

Viața mea a fost și este o adevărată aventură. Am rupt lanțurile limitării și am ales să-mi trăiesc viața cu entuziasm și încredere. Pentru asta am ales să fac anumite schimbări ce au durat ani. Cu durere, cu suferință și cu etape parcurse încet. Pentru mine și pentru ceilalți din jurul meu și zic că am reușit ce mi-am propus.

Am ales să povestesc despre câteva din ele, etape ce au stat la baza evoluției mele și la consolidarea încrederii în mine. Lucrez și acum cu mine.

1.Crezurile

Ce sunt crezurile ? Să nu confundăm cu credința.
Crezurile sunt informațiile conștiente și inconștiente pe care le-am acceptat ca fiind adevărate. La unii oameni crezurile sunt de neclintit, la unii zidurile au pereți mai subțiri. Dar oricum ar fi acel zid el are rolul de a proteja ce este la interior.

Un individ cu crezuri de neclintit cu greu își va schimba mentalitatea.
Putem schimba lumea? Nu, doar în masura în care ne putem schimba pe noi înșine.
 Cât timp vom vrea ca lucrurile să fie asa cum ne-ar plăcea nouă să fie și nu așa cum sunt nu vom putea face schimbări. Ba mai mult, vom căuta experiențele ce vin în sprijinul crezurilor noastre respingând restul.

Realitatea noastră are la bază educația primită, mediul de viață, familia, experiența copilăriei, succese, eșecuri, religia. Orice lucru din mediul nostru mental și fizic este acceptat, respins sau asociat pe baza nivelului de conștiință la care ne aflam în prezent.Pentru a putea construi un pod ce va face legatura între locul în care suntem acum și locul unde vrem să fim trebuie sa înfruntăm ce nu merge în viața noastră. Și pentru asta trebuie să ne construim propria noastră lume, să ne schimbam crezurile.

Nu ai cum să construiești o personalitate plină de încredere până când nu învățăm să ne bazăm pe noi înșine. Încrederea în noi, în forțele noastre nu înseamnă că te poți descurca sau poți avea succes. Înseamnă să ai curajul să-ți asculți vocea interioară ce te poate ajuta să obții ceea ce iți dorești așa cum iți dorești.

2.Acceptarea de sine

Un pas important în construirea încrederii este acceptarea de sine, recunoașterea adevăratei valori ca persoană. Nu putem fi mai buni decât credem noi că putem fi. Perceperea noastră se face în raport cu alții și astfel ne construim stima de sine. Și deși pare că mulți oameni au o stimă de sine ridicată, nu, nu este așa.

Nu vorbim de acceptarea la nivel intelectual sau talente sau realizări. E vorba de o acceptare la nivel personal. Stima de sine nu e același lucru cu egoul. Stima de sine este fundamentul pe care se ridică viața. Ea nu este un dat, se construiește.

Multe ni se trag din copilărie. Din vremea când eram comparați cu alți copii sau poate chiar cu sora sau fratele. Comparația și competiția ucide creativitatea. Atunci când apare comparația e primul semn că stima de sine scade.

Atunci când ne comparăm cu alții trăim în frică. Așa nu mai reușim niciodată se începem nimic. Atunci când ai încredere nu simți nevoia să te compari. A da vina pe alții, a fi cârcotaș, a avea nevoie de aprobarea celorlalți sunt semne de stimă de sine scăzută. Vin la pachet cu victimizarea, autocompătimirea, egoismul, lăcomia, amânarea, măștile.

3.Conștientizarea

Hawkins a elaborat o hartă a nivelurilor de conștiință umană, denumită Piramida Conștiinței. Fiecare nivel de conștiință coincide cu anumite comportamente și perceptii umane despre viață și divinitate. Numerele acestei scale sunt corelări logaritmice ale nivelelelor de conștiință umană și corespondența acesteia în realitate.

Hawkins spune că există două mari bariere spirituale la nivelul 200 și 500, respectiv curajul și iubirea. Peste 78% din populație se află sub 200, adică în zona vibrațiilor scăzute ce ne dau o stare generală de rău și de nefericire. A trece peste 200 și a crește la nivelul curajului e o schimbare radicală, profundă. Căutarea mea de sine a început când nu am mai vrut să mă alătur turmei. Când nu am mai vrut să mă conformez majorității.

Shakeaspeare spune  : Știm cine suntem, dar nu știm ce am putea sa fim.
Dar oare știm cine suntem ? Tot  ceea ce ne înconjoară, mediul nostru, lumea noastră ilustrează la exterior ceea ce gândim la interior.
Dacă nu ne percem adevărata valoare ca ființă umană nu vom reuși să avem încredere totală în noi.

Primele schimbări le-am făcut la 28 de ani. Am început să-mi pun întrebări, să caut, să citesc, să studiez, să fac psihoterapie, dezvoltare personală, să merg pe drumul cunoașterii. Am învățat să rup lanțurile limitării și să mă reinventez. Schimbarea noastră nu vine când înțelegem intelectual să o facem. E vorba de emoții.

Ea vine când ajungem să ȘTIM. Gradul în care ne trezim este direct proporțional cu măsura de adevăr pe care o putem accepta despre noi.

4. Motivația

De ce facem anumite lucruri ? Ce ne impulsioneză, ce ne face să luptăm ? Ce obiective avem? Ce vă entuziasmează?
Dacă reușim să ne răspundem la aceste întrebări drumul de parcurs va fi mai închegat și mai ușor de parcurs.
Uneori motivația poate apărea prima și apoi găsim drumul către ea. În alte situații pe drumul pe care am pornit putem găsi motivația.

Cred că unii din noi ne dorim o viață plină de sens. Fără un scop clar, parcă nimic nu are rost.
Pe lângă tot felul de studii și teste ce se pot căuta pe google eu am trei întrebări la care-mi răspund frecvent.

Sunt trei întrebări ce te pot ajuta să-ți descoperi motivația :
Ce te face să plângi? ( ce anume te emoționează, ce te deranjează, ce îți provoacă suferință)
Ce te face să râzi?  (ce te face întotdeauna fericit, ce te încântă, ce te face să sari în sus de bucurie?)
La ce visezi?  ( ce anume îți dorești atât de mult încât să te facă să acționezi?)

E suficient un singur cuvânt. Un cuvânt care te descrie cel mai bine și care te poate inspira. Cum poți avea însemnătate în lumea asta și cum poți contribui la ea să devină mai bună ?

Am reținut dintr-o carte un exercițiu imaginar ce te ajută să iți găsești scopul: dacă ai avea mulți bani incât existența zilnică să nu ridice probleme, sa ai resurse de a trăi până la sfarsitul vietii, ce anume ti-ar plăcea să faci?

5. Frica

De mii de ani frica însoțește omenirea. De pe vremea lui Noe, ea fiind amintită și în biblie. Ea domnește când statele sunt în război sau există frica de a începe unul. Există frica de calamități, frica de boală, frica de accidente. Avem frici vis a vis de persoanele apropiate și ne temem pentru tot felul de lurucri ce ne implică pe noi înșine.

De născut, ne naștem doar cu două frici: să nu cădem și frica de zgomotele puternice. Celelalte le dobândim. Avem frica de întuneric, de fulgere, de înălțime, de păianjeni, de claustrofobie, de apă, de spații închise. Toți avem frici.

Dar cea mai mare fobie este frica de eșec. Indiferent că e vorba de job, de relații, de aspirații și familie.
Frica este emoția cea mai distructivă, frâna la baza renunțării multor activități ce ne pot ajuta să ne construim viața. Și ne sabotează cu atât mai mult încât chiar noi îi dăm putere prin gânduri repetitive, consolidând-o.

Mi-am învins fricile punându-mi mereu întrebarea: care e lucrul cel mai rău care se poate întâmpla ?
Nu că stau acum să mi se întample ceva, ci doar e un mod de mă simți pregătită mental.
Ne facem mereu griji pentru tot și avem temeri la tot pasul. Și asta din cauză ca mai tot timpul suntem conectați la trecut și viitor.

6.Timpul

O întrebare constantă în viața oamenilor ocupați este: unde s-a dus timpul ? Ce facem cu timpul?
Niciun om nu are mai mult timp decât un altul. Auzim vorbindu-se de gestionarea banilor, posesiunilor materiale dar nimeni nu vorbește de gestionarea talentului sau mai ales de gestionarea timpului.
Mă grăbesc, sunt ocupat, nu am timp, altădată, cunocute replici, nu ?
Dar oare problema e timpul … sau noi ??

Avem atâtea dorințe, lucruri ce vrem să le facem de ani de zile și amânăm mereu.
Să presupunem că vă angajez să vindeți o carte la care prețul cu amănuntul e 10 lei. Dar în următoarele 48 de ore sunt pregătită să vă plătesc 100 lei pentru fiecare carte vândută.
Cât de mult timp veți mai petrece mâncând, vorbind la telefon, uitandu-vă la tv, având conversații inutile sau pur și simplu vânturându-vă fără rost ?

Multi nu conștientizează valoarea timpului.

Doar atunci când începe să se termine am mai vrea un an, doi, câteva ore, câteva minute.

Îmi place să citesc pe bloguri. Undeva am găsit un articol care m-a pus pe gânduri.
Dacă speranța de viață la femei în România este de 79-85 de ani cu stilul meu de viață am poate șanse să ajung pe picioarele mele acolo. Ținând cont că am împlinit 61 de ani, mi-am calculat restul vieții mele în 6 imagini ce conțin câteva lucruri importante pentru mine ( nu neapărat cele mai importante, sora mea și fiul sunt aleși prin prisma faptului că nu sunt aproape de mine).

1. De câte ori mai împodobesc bradul?
2. Ținând cont că mi se întâmplă să merg cam de 3 ori pe an la mare, de câte ori aș mai putea să o văd?
3. Câte călătorii mai pot face ținând cont că plec cam tot de 2-3 ori pe an?
4. De câte ori mai contează votul meu?
5. Sora mea vine o dată pe an în țară, de câte ori pot să o aștept la aeroport?
6. De câte ori mai pot să-i spun fiului meu la mulți ani?

Nu vreau să vă stric cheful de viață, mai ales eu care trăiesc la maxim fiecare zi. Dar poate ne gândim mai serios, noi toți,  ce facem cu timpul ce ne-a mai rămas.

Cu toții ne dorim să facem mai multe lucruri dar nu simțim de fapt nevoia să le facem. Am prieteni ce s-au dus cum spunem noi și cu ei și visele lor.

Cu desenele astea în față mi-am dat seama că nu mai am timp nici pentru filme proaste, nici pentru mâncare proastă, nici pentru cafele și ceaiuri cu oameni ce nu-mi plac. Nu mai e timp pentru mine să fac lucruri pe care nu mi le doresc. Fac fix ce vreau indiferent de părerea oricui. Problema nu e la mine, e la ei.

Gândiți-vă și voi la timpul vostru și vedeți ce vreți să faceți cu viața voastră prețioasă atât timp cât mai aveți de trăit.
Ce facem cu timpul?