Amintiri din primul anotimp al vieții. A fost o copilărie fără timp și fără granițe, o perioadă în care nu am numărat orele și nu am avut program de respectat. Oi fi avut dar nu l-am băgat în seamă spre disperarea celorlalți.
Timpul copilăriei mele se împarte în timpul petrecut la Roman, micul orășel aflat la confluența Moldovei cu Siretul. O altă parte eram brambura prin țară, unde mă expediau ai mei, cel mai probabil să respire fără mine. Aveam bunici la țară lângă Iași de unde își trăgea obârșia mama. Aveam mățușa de pe tată la Ineu aproape de Arad. Și-acolo mă duceam în lungile vacanțe de vară câte două săptămâni măcar.
Bunicul de pe tată luase drumul Bucureștiului fugind de lângă nevastă și copii. Nimic nou sub soare, ca și azi, uneori fugi după cine descoperi că ți-e mai drag. O altă parte din timp eram la curte la bunica de pe tată, un cartier în Roman cu case și curți largi. Mai drămuiau ai mei din timp și lăsau pentru mătușa de pe mamă, Lica, ce m-a crescut până la trei ani. Câțiva ani familia ei a locuit în Roman apoi s-au mutat la Piatra Neamț.
Nu s-ar spune că nu am fost plimbată.
Posibil năravul de a fi pe drumuri să-și aibe și acolo rădăcini. Toate etapele îmi sunt dragi, dar cred că cel mai bine mă regăsesc în timpul petrecut la țară. Acolo era libertatea supremă. Oameni simpli fiind, îi durea la bască de lecțiile mele din vacanța de vară sau de somnul de frumusețe de la prânz. Rochiile apretate cu pantofiori de lac rămâneau undeva într-o valiză sub pat. Colbul din stradă nu se lega cu ținuta mea de oraș.
Pentru mine
vacanța la țară era cel mai frumos vis. Pentru sora mea nu. Era un coșmar. Așa că de multe ori eram fără ea. E drept, eram cea mai năstrușnică și o belea de care era bine să scapi măcar temporar.
Timpul copilăriei petrecut la Roman se-mparte și el în bucata copilăriei de la casă, chiriași fiind într-o curte generoasă și apoi mutați la bloc pe aceeași stradă, apartament luat de tata în proprietate privată. Nu știu cum aveți voi amintirile, dar ale mele, cele din copilăria îndepărtată sunt foarte vii. Ca și cum nu ar fi trecut peste cinzeci de ani de atunci. Hipocampul meu și-a păstrat bine informațiile.
Am fost adusă la lumină la spitalul din Roman, unde de altfel mi-am născut și eu fiul. Tata avea o motocicletă cu ataș și-așa am fost adusă acasă. Acasă însemna două camere cu cerdac, o bucătărie mică din care se ieșea în curte și la doi metri în față era bucătăria de vară. Mama păstra obiceiul cu care fusese crescută la părinți. O cameră de curat, unde mă furișam câteodată, mai mărișoară fiind să cotrobăi prin lucruri. Avea acel aer boem de la țară adaptat la oraș. Pături curate, perne apretate, cristaluri și tablouri care le dădea alor mei sentimentul de „a avea” ceva prețios, adică a avea avere.
Apoi camera de zi, unde ne-nghesuiam toți să trăim pâinea de toate zilele. Bebeluș fiind, din poveștile tatei știu că aveam pătuțul de copil lângă sobă să-mi fie cald. Lemnele erau drămuite de pe o zi pe alta și cărbunii erau folosiți ca supliment. Tot de la tata știu că uneori puneau pături de jur împrejur pătuțului să-mi țină dos să nu răcesc.
Oameni simpli,
mama vânzătoare și tata maistru mecanic atât își permiteau: două camere cu chirie și-o motocicletă cu ataș. Și două fete care au ținut loc de băiat.
Am stat până-n clasa a patra, așa-mi aduc aminte, la curte la partea de casă închiriată. Apoi, tata, avangardist în felul lui s-a avântat cu elan să dea avansul la un apartament cu patru camere în primele blocuri proprietate personală. Ce ironie, se aflau pe aceeași stradă, Ecaterina Teodoroiu. Nu ne-am mutat prea departe, unele lucruri le-am cărat pur și simplu pe stradă. Zilnic duceam câte o oală, un covor sau geamantan cu haine.
Amintiri din primul anotimp al vieții, va urma.
