Nu sunt o gurmandă din fire, dar îmi plac locurile în care se mănâncă bine şi care te fac să uiţi că ar trebui să pleci când ţi se aduce nota de plată. Caut mereu să descopăr pe străduţe întortocheate şi înguste câte o „cârciumioară” care să-mi capteze mirosul şi să-mi ademenească privirea. Şi nu ştiu cum se face, că pe asta eu nu am reuşit să o găsesc decât printr-o întâmplare, când am mers la Bucureşti la o plimbăreală cu un farmec aparte.
Nu-mi este străină capitala, pe jos sau la volan mă descurc destul de bine dacă nu mă trimite cineva până în Rahova sau Ferentari.
Aveam adresa dată, aveam şi harta scoasă de pe internet a locului cu pricina, şi totuşi după ce am parcat undeva pe un trotuar alandala maşina ( aidoma celorlalte), m-am învârtit preţ de juma’ de oră să găsesc ceva ce să aducă cu locul recomandat. Stăteam ca picată din lună pe trotuar şi căscam a lehamite după două ture complete pe străduţele din spate de la Intercontinental şi dacă nu aş fi ridicat ochii sus la doamne-doamne a neputinţă ( deasupra capului meu, discret scria pe o placuţă ” Violeta’s kitchen”), cu siguranţă aş fi aşteptat mult şi bine cu spatele la intrarea cu pricina.
Nu are sens să descriu ambianţa ce vă voi prezenta-o în poze. Dar atmosfera intimă şi mirosul de cimbru proaspăt în mâncare nu le pot sugera altfel decât asociind cu bucătăria mamei din copilăria mea. Merită măcar o dată să ii calci pragul. O dată, că după aceea vei reveni cu siguranţă.  Şi dacă compania este încântătoare, pleci după patru ore chiar dacă serveşti un singur fel de mâncare. Prietenii ştiu de ce!