Cât să nu aduni – despre lucruri și esențial

Viața și lecția lucrurilor pierdute

Am avut un moment în viața mea când am ales să simplific totul. Poate că alegerea nu a fost chiar o decizie conștientă la început, ci mai degrabă o lecție impusă de viață. Am fost, într-un fel, ca un dric mortuar – am purtat și am eliberat vieți, am triat existențe în lucruri mărunte și am învățat, printre lacrimi și amintiri, cât de puțin rămâne cu adevărat.

Cum am înțeles să renunț

A început cu moartea bunicii din partea tatălui. Ani mai târziu, toate lucrurile ei s-au risipit. Îmi amintesc curtea plină cu pomeni, după tradiția din Moldova. Eram tânără atunci și mă întrebam: De ce să aduni atâtea lucruri doar ca, mai târziu, să le împarți, să le dai mai departe, să le pierzi?

Când tata a suferit un accident vascular, i-am mutat pe ai mei la Brăila. A fost o întreagă desfășurare: un apartament cu patru camere lichidat, vieți împachetate în cutii și reduse la jumătate pentru un apartament mai mic, cu două camere. Am văzut cum arunci jumătate de casă și rămâi cu ce contează – de cele mai multe ori, mult mai puțin decât ai crezut că vei putea păstra.

Apoi a murit tata. Mama n-a mai vrut să păstreze nimic. Eu m-am ocupat de înmormântare și, din nou, am triat lucruri, obiecte, părți dintr-o viață.

Punga cu lucruri rămase

Când a murit mătușa care m-a crescut, am stat la morga din Iași cu o pungă în mână. Punga aceea conținea toate lucrurile care mai care rămăseseră din viața ei. Doar atât. Un om se reduce, în final, la o mână de lucruri. Apoi, cu verișoara mea, am triat din nou.

Când au murit socrii, povestea s-a repetat. Eu am fost cea care s-a ocupat de amândoi, cea care a triat totul păstrând lucruri care cu adevărat mi se păreau importante. A trebuit să mai arunc ceva de la mine ca să nu îmi umplu casa.

Iar când mama a murit în brațele mele, totul sa redus la un suflu. Și n-a mai fost. I-am văzut ultimul abur al vieții și i-am închis ochii. De data asta a fost puțin diferit. Mama însăși învățase să simplifice după moartea tatei. A dat tot, a cumpărat totul nou, a simplificat și din vechi a oprit cât îi trebuia – doar atât.

Viața nu e despre acumulare

Toate aceste momente m-au învățat ceva esențial:
– viața nu e despre cât pot să acumulezi, ci despre cât poți să nu aduni
– viața e despre a trăi doar cu ceea ce ai nevoie, despre a nu lăsa lucrurile să te definească.

Am învățat să nu mai cumpăr din instinctul dorinței, ci să mă întreb: îmi trebuie sau doar îmi doresc ? Mi-am dat seama că lucrurile nu-mi aduc bucuria profundă pe care mi-o oferă, de exemplu, un răsărit la cinci dimineața – acel moment care nu costă nimic, dar umple sufletul.

Am învățat să folosesc ceea ce am cu aceeași bucurie pe care o aveam atunci când lucrurile erau noi. Și, da, din când în când mai iau câte ceva, dar regula e simplă: pentru orice intră în casă, ceva pleacă.

Cât să nu aduni pentru cei care să rămân

Nu vreau să-i fiu fiului meu povara întrebărilor: Ce fac acum cu toate astea? Am văzut, prea des, cum lucrurile unui om devin o sarcină pentru cei rămași.

Poate de aceea mi-a fost atât de ușor să fac Camino. Sau poate că el mi-a oferit această lecție: că adevărata bogăție vine din ușurința cu care pășești, din aerul pe care îl respiri și din amintirile care rămân, nu din greutățile pe care le cari.

Am înțeles că povara lucrurilor poate fi mult mai grea decât cea a pașilor. Și că, la final, ceea ce contează nu sunt obiectele pe care le lăsăm în urmă, ci momentele, emoțiile și amintirile care nu pot fi împachetate în cutii.

Concluzie: cât să nu aduni … în viață

Viața adevărată nu se măsoară în ce avem, ci în ce trăim. Aleg să trăiesc mai ușor, să păstreze doar esențialul și să-mi eliberez viața de povara acumulărilor. Trăiesc acum minimalist, dar nu ca pe o regulă rigidă, ci ca pe o alegere conștientă, o stare de echilibru. Nu mă simt lipsită de nimic, ci mai degrabă eliberată. Minimalismul nu înseamnă renunțare, ci esență – să ai doar ceea ce îți folosește, ceea ce te bucură, te ajută să trăiești în armonie.