Mi-e dor de mirosul şi gustul căpşunilor adevărate. O vagă nostalgie după copilărie.
După timpul când alergam la ţară, undeva pe lângă Iaşi, undeva în timpul când seara bunica aprindea lampa cu gaz şi primeam o bucată de halva din cutia de metal din bufetul de lângă geam. De langă geamul deschis spre prispă, ce lăsa să intre mirosul dulceag amărui a reginei nopţii. Mi-e dor de gustul căpşunilor de la ţară. Din vremea când alergam printre tufele de căpşuni din curtea din spatele casei din vale, la fratele mamei.
Căpşuni aromate, mici şi mari, după cum le găseam pe sub frunze. Coapte sau răscoapte, roşii sau aproape bordo. Şi nici măcar nu eram în Comunitatea Europeană. Erau atât de bune şi de dulci. Ca şi copilăria mea. Du-te acum la o tarabă şi cumpără căpşuni dulci. Căpşuni pe care după ce le speli sub jetul de apă şi le cureţi şi le pui zahăr deasupra, să umpli cu aroma lor nările şi cerul gurii. Un tir de lădiţe să cumperi, să umpli cu ele casa şi tot nu simţi aroma şi gustul căpşunilor de pe vremuri, când lumea le cultiva la noi la ţară.
Mi-o fi dor de căpşuni, mi-o fi dor de „ţară”, mi-o fi dor de copilărie sau pur şi simplu a venit primăvara şi dorul de căpşuni !