Atunci când visezi să creşti mare, iţi imaginezi cum că te joci de-a mama şi tata, de-a asistenta şi pacientul, de-a profesorul şi elevul, tânjind după ceea ce nu poţi face decât atunci când nu mai eşti mic. Cum eu acum sunt „o mică începătoare” (de fapt cumva procesul invers că în timp din mare iar o dai în mic) şi mi-aş dori să ajung ” o mare începătoare” cu o pozică mică-mică care să devină mare-mare am dedus prin urmare că primul pas ar fi să văd ce fac cei ce acum au ajuns mari la fotografiat. Primul prilej s-a ivit şi am mers la Bucale ( a se citi Bucureşti) la o expoziţie mică a unui om mare. De ce mică ? Petru că „omul cel mare” a expus pozici mici despre o poveste mare :”După 5 ani, 40.000 km, 100.000 de fotografii, 70 de ore de material filmat, Dragoş spune: “După ce am umblat 5 ani şi am mers în 6 ţări – suficient cât să înconjor pământul – am aflat un lucru care tot timpul a fost şi este aici: noi, în România, avem oameni frumoşi, locuri frumoase, animale frumoase. Nu ne rămâne decât să observăm această frumuseţe şi să ne bucurăm de ea””.

Lăsând gluma la o parte şi notele de umor, Dragoş Lumpan, în perioada 23 februarie – 18 martie 2012, a prezentat la Muzeul Naţional al Ţăranului Român, sala Oaspeti, expoziţia de fotografie a proiectului Ultima transhumanţă. Documentarul vizual reprezintă rezultatul unui proiect artistic, etnografic şi sociologic ce a durat 5 ani şi însumează călătorii de peste 40.000 km în 6 ţări: România, Albania, Grecia, Italia, Marea Britanie şi Turcia. 5 ani de cercetare, 6 ţări studiate, 40.000 de km parcurşi, 100.000 de fotografii, 70 de ore material filmat şi 100 de ore înregistrări audio despre dispariţia unui mod de viaţă milenar.

„Am inceput acest proiect din curiozitate. Mergand cu trenul sau cu masina am vazut pe camp oi; langa oi e si cate un cioban. Si am fost curios sa aflu cate ceva despre ciobani. Unde dorm, ce mananca, ce fac toata ziua, tot anul… Am aflat ca unii ciobani merg zi de zi cu oile, sute de kilometri intr-un an, dorm unde ii prinde noaptea, sub cerul liber, indiferent de anotimp. Traiesc intr-o alta lume, intr-un alt timp, intr-un calendar cvasi-cosmic. Ce am descoperit pe parcursul studiului este insa tocmai disparitia transhumantei. De aici si titlul proiectului, Ultima transhumanta. Asistam la disparitia unui mod de viata. Ciobanii nu vor sa mai fie ciobani. Sau cel putin nu vor sa mai mearga la drum zi de zi, an de an, toata viata. E mai mult decat o meserie, e un mod de viata greu, foarte greu.” – Dragoş Lumpan.

Dar la o aşa expoziţie trebuia mai multă muniţie şi aşa a venit, ca o mare surpriză, artileria grea, ceea ce în limba mea o numesc „femeia cu pasărea”. Ei oameni buni, eu când voi fi „mare” vreau să fiu ca ea, Doina, să stau la pândă-n culcuş, sa merg de-a buşilea, să vad păsări în loc de cai verzi şi să fac clik când ele se ridic deasupra lăstărişului sau tufişului. Habar nu am avut sau mă rog, mintea nu m-a dus că aş putea să alerg după păsări să le fotografiez, eventual mintea m-ar fi dus la „pasărea produs”. Am un prieten care are o vorbă de duh, cum că atunci când cunoşti pe cineva e musai să-ţi adaugi un plus de valoare că altfel e timpul pierdut. Timpul nu a fost pierdut, valoare am adăugat cu carul sau cu cuibarul şi m-am ales cu o „prietenă” pe facebook. Şi dacă mă dau bine pe lângă ea… mai sunt valori cârca…! Ce bine să cunoşti mai întai omul şi apoi lucrarea lui, astfel încât cele două să se suprapună precum filtrele în fotografie ca să dea lumină vie sau strălucire momentelor din viaţă când în suflet e ascuns un gând cum că ai putea să devii într-o zi „tot mai sus” şi tu un fotograf mai bun decât unul ce fotografiază o  „găină produs” !

Vă zic pe cuvânt că ai mei nu au ştiut că eu vreau să mă apuc de fotografiat când se apropie… pensia!!!