E clar … de ce ţi-e teamă nu scapi şi chiar de porneşti cu elan să-ţi învingi fricile, dacă în  subconştient deja ţi-ai setat o frază precum : ” eu pe gheaţă nu mă mai dau căci sunt sigură că o să cad”,  oricâtă dezvoltare personală ai avea, îţi mai trebuie tot atâţia ani să-ţi scoţi din cap ceea ce deja e adânc ancorat .                                                                                        Dacă acum doi ani (când am zis io că la patinoar nu face să stai doar ancorat de mantinelă ) nu mi-a intrat în minte că pentru mine gheaţa înseamnă să stai o lună jumate acasă cu mâna dreaptă legată de gât, anul acesta mi-am rezolvat existenţa stând tot acasă, dar cu stânga legata de acelaşi gât şi cu convingerea că din organele avute în dotare ce pot deservi sporturilor extreme mi-au rămas doar picioarele. Problema nu ar fi fost că la cumpăna dintre ani am citit stând în pat din „gândirea cea pozitivă”, ci dilema ce îmi dădea dureri de cap era cu ce mâini mai plec eu la fotografiat şi cu ce mână voi vorbi la telefon în timp ce cu dreapta voi schimba la maşină semnalizarea.                             Dupa 8 zile de mantre şi meditaţii întru toleranţă şi iubire de sine, mi-am luat inima-n dinţi şi-am încercat condusul pe patru roţi doar cu dreapta şi ajutorul celui de sus.
Am mai adaugat 4 zile de „post” şi m-am aventurat tot după gheaţă, dar în format raw căutând un cadru bun de fotografiat. Răbdarea la mine nu e o virtute şi nici aşteptarea … aşa că de anul acesta ştiu sigur că dacă e să vina iarna , singura „formă” de a fi prietenă cu gheaţa e cea „cubică” care se poate pune-n pahare.
Şi chiar şi vara dacă stau bine şi mă gândesc , că nu se ştie dacă nu cedez la gândul parşiv ce pregnant sună în urechea mea : ” rafting, rafting e ceea ce va urma !”
Singura mea consolare e că azi am descoperit în „teren” că pentru focalizare, la nevoie şi cotul poate ţine loc de trepied!

Această prezentare necesită JavaScript.