A treia zi pe Camino-plecarea

„Am eu cocoș? Sunt eu Alice? Pe lângă faptul că sunt blondă, am descoperit abia azi că nu am legat rucsacul bine. Mă tot întrebam de ce mă dor umerii. Și doar mi-a zis Andra #ceacusoareazi că nu prind centura bine. E ceață, e răcoare, plafonul de nori e acolo dar nu plouă. Cafea și chef de mers. Mulțumesc „galeriei” de acasă. Mă simt ca Simona Halep deși clar mă simt ca mine.”

Sunt gândurile din acea zi. A cincea zi în care soarele era rara avis. Bucuroasă de hainele uscate și orele cu somn adânc am purces la drum. Am lăsat în urmă Barcelinhos și Barcelos. Rucsacul îmi venea acum mănușă. Kilogramele se distribuiau uniform pe șold și umerii nu mai dădeau să cadă. Ce-o fi fost în mintea mea de l-am lăsat atâtea zile atârnat ca o perdea?

Ghidul de călătorie arăta clar: 35,5 km. A treia zi cu peste 35 de km. Și atunci a venit gândul eliberator: fac cât pot. Nu sunt la concurs, zilele sunt destul de bine programate, cu două zile în plus ca roata de rezervă.

A treia zi pe Camino-drumul

Luată decizia de a scurta etapa, am simțit o ușurare, de parcă mi-au mai căzut câteva kg din rucsac.
Cu capul adânc înfipt în nori nici nu am observat prima rază de soare luminând pădurea.
Drumul e al meu. Doar eu și umbra mea. Prea dimineață pentru localnici. Doar copacii scoteau un sunet ce eu l-am numit sunetul Portugaliei. Un sunet ce numai acolo l-am simțit acordat la muzica mea.

Știam din ghid că voi avea ceva urcușuri și coborâșuri, cu altitudini variabile, maxim 700 de m. Zonă rurală, Camino se intersectează uneori cu autostrada. Biserici vechi, cu o  istorie rămasă necunoscută pentru mine, mă salutau din când în când.
Drumul șerpuia de câțiva km buni printre viile ridicate pe spalieri, dincolo de zidurile mici de piatră adevărată.

Din ziua precedentă am învățat că trebuie să fiu mai atentă cu cazarea. Știam de Casa Fernanda, un albergue preferat de pelerini în drumul spre Ponte de Lima. Ghinion, paturile toate ocupate. Mi-am dat seama că a suna de pe traseu e un must have pentru camerele private.

Ghidul îmi arăta la 2 km distanță un alt albergue privat, Casa Rural O Estábulo de Valinhas. Mă rugam să găsesc un pat chiar și sub un copac. Îmi era clar că nu puteam forța nota. Am mulțumit uitându-mă spre cer. Era ultima cameră.

A treia zi pe Camino- cazare

Cazarea pe Camino se poate face în așezămintele municipale sau private.
Un albergue municipal presupune să găsești un pat în ordinea sosirii. Unele sunt dotate cu grupuri sanitare curate, cu apă caldă, cu mașini de spălat lenjeria (contra cost), cu prize si wi-fi. Unele sunt mai noi, mai îngrijite și foarte curate. Unele nu, că doar și ei tot oameni sunt. Ai șanse să găsești un pat dacă ești matinal când pleci la drum. Și dacă e musai să te încadrezi într-un buget.

Un albergue privat are și mic dejun inclus pe lângă condițiile ceva mai bune decât la cel municipal. Lenjeria o găsești pe pat, camerele sunt cu mai puține paturi. Uneori poți avea chiar și o cameră individuală. Dacă un pat în albergue municipal costă undeva între 5-7 €, la cel privat în jur de 10-12 €.

Mica pensiune la care rezervasem camera, ultima, era o pensiune așezată între vii. Proprietara încă făcea curat. Mi-am lăsat bagajul pe băncuța de afară și mi-am băgat nasul prin toată curtea. Eram atât de încântată, încât aș fi dormit și afară. Timp de o oră am savurat natura vie de după ploaia de dimineață. Câteva picături mă anunțau că vremea încă se juca.

A treia zi pe Camino, gânduri la final de zi

Imaginile sunt vii și acum, la aproape un an de când scriu. La ușa camerei mă aștepta ceva fain. Coincidență sau nu, minune de-a drumului, cheia de la ușă avea inițiala mea.

Ce pot spune după a treia zi? Că uneori ne trebuie foarte puțin pentru a fi fericiți:
– o cameră cu apă caldă
– o mâncare caldă tradițională
– o bere rece
– câțiva prieteni noi veniți la scurt timp după mine
– că la două beri te poți înțelege în toate limbile pământului
– un sentiment de împlinire
– cunoașterea de sine începe acolo unde îți depășești limitele

Buen Camino !