Plecarea

A doua zi pe Camino a debutat în dureri. Știți cum e atunci când te izbește un meteorit ? Eu nu știu. Cred că e ca atunci când faci prima dată 33 de km pe jos cu 10 kg în spate. Turtită de durere m-am trezit la ora 6,00. Fetele au început la Lisabona, erau rodate. Mi-am luat în brațe bagajul și am ieșit să mă îmbrac pe hol.
Am tras hainele icnind la fiecare mișcare. Ca să nu trezesc lumea îmi vinea să țip într-un borcan și apoi să-l arunc afară pe ușă. Mi-aș fi dorit o stare de imponderabilitate. M-am uitat pe geam eram tot pe Terra.
Am plecat pe drumul meu, Camino Central. Fetele au plecat spre coastă. Ne-am despartit după o cafea. După colțul străzii am dat la șoricei puțină apă. Apoi a început ploaia și nu se mai vedea că plâng.

Drumul

De cu seară eram în dilemă : să merg cu ele sau să iau drumul pentru care mă pregătisem atâta timp. Următoarea localitate pe Central, Barcelos, al cărui simbol e un cocoș. De undeva dintr-o curte un cucurigu a dat semnalul dimineții. Asta era ! Asta era calea mea.
Rateș, primul popas după 12,5 km printr-o ploaie măruntă. M-am oprit să mă storc: 2 pelerine, protecție ghete, pelerină rucsac, pălărie impermeabilă. Nu știu de unde atâta apă de sus și de pe mine. O cafea și două chifle cu unt.
Mai sunt 20 de km. Hainele rezistă. Mă uit după săgeți și scoici ca un copil ce caută jucăria dorită. Plouă, merg singură hai-hui prin Portugalia și-mi zic: viața începe unde se termină zona de confort ! Obrigado !
Mă depășesc pelerini bicicliști. În fața mea am câțiva pelerini din U.K. Ceva mișună prin ghete. Aseară Andra mi-a „cusut” cele 2 bășici de la călcâie. Până mă întorc în țară fac de-un goblen în tălpi.😊😉😂.
Ajung la Pedra Furada, locul de întâlnire a pelerinilor pentru un prânz. Mă simt ca un peștișor. Îmi cresc aripioare și bronhii. În spatele meu o fată spune că a venit din Canada pentru Camino. Toți sunt câte doi, câte trei sau mai mulți. Doar eu sunt cu mine.

Sosirea în Barcelos

Am ajuns în jur de ora 16.00 în Barcelinos. Un pas nu mai puteam să fac. Să trec podul până în Barcelos era peste putința mea din acel moment. Ploia nu contenea să curgă de unde știa ea. În albergues totul ocupat. În hosteluri ocupat. În hoteluri…hmmm, ce pelerin doarme în hotel? În hotel doarme acel pelerin care nu are unde dormi când plouă, adica eu !
Am găsit un apartament la etajul întâi și o cameră liberă la etajul șase fără lift. Adjudecat etajul unu. A urmat un duș lung cât toată ziua și împrăștiat hainele la uscat prin cameră. Parcă eram la un târg second hand fără vânzare.
Bucuria a echilibrat oboseala și energia a revenit să pot ieși la o plimbare în zona istorică. Ploaia a încetat și am trecut peste râul Cádavo pe podul medieval în Barcelos. Iubesc aceste poduri din secole trecute. Mă fac să visez la scene cu cavaleri și domnițe.
Cocoșul, simbolul acestui oraș îl puteți vedea peste tot.

După plimbare mi s-a rup filmul. Singurul lucru ce mi-l amintesc e că am mâncat ceva. Ce anume habar nu am. Important era că aveam un pat și a doua zi puteam pleca cu hainele uscate.

A doua zi pe Camino, gânduri la final de zi :

– oricât de bun ar fi echipamentul apa trece…# rezist
–  oricât te pregătești psihic nu ești pregătit
–  poți merge pe stradă să vorbești de unul singur și nu te bagă nimeni în seamă
– e mult mai curat ca la noi și bodegile nu sunt pe cale de disparție la ei
– poți sta fără conexiuni la internet și date mobile o perioadă de timp
– oamenii pentru aceeași cauză pot fi solidari indiferent de limbă și cultură
– bucuria și entuziasmul sunt cel mai bun medicament la durere