Amintiri din comunism – partea a doua

Unul din regretele mele în viață: că nu mi-am întrebat părinții mai multe.
Găsirea unor fotografii vechi mi-a trezit zeci de amintiri din comunism.
Nu știu nici eu ce m-a împins — poate tot ce se-ntâmplă în lume și-n țară în ultima vreme. Am ridicat capacul și mi s-a activat ceva din memorie, ca un fir electric atins din greșeală. Amintiri din comunism și de dinainte de el, ale părinților mei. Le-am ascultat de atâtea ori încât aproape uitasem că nu sunt ale mele, ci moștenite.

Că nu am scris pe hârtie. Că nu am căutat în arborele genealogic fire și surse. Ca să pot face, în mod personal, o saga a familiei mele. Așa că am decis să încep acum, cât mai am de unde. Pun aici tot ce am adunat: din amintiri, din poveștile spuse la masă, din ce am mai putut verifica și lega de istoria mare a locurilor prin care au trecut ai mei.

Firul mamei, dinainte de comunism: Schitu Duca, Poieni

Mama e din partea Iașului, satul Schitu Duca, comuna Poieni. Un nume care mi s-a părut mereu ancorat exact în destinul unui sat uitat de lume în Moldova. S-a născut acolo în 1937, în plină Monarhie Constituțională, sub Regele Carol al II-lea. Vine dintr-o familie numeroasă, cu 7 copii, 4 fete și 3 băieți, ai neamului Verdeș. Avea să fie, din toți frații și surorile ei, ultima care rămâne în viață.

O văd, deși n-am prins-o eu așa: o fetiță mergând desculță pe un drum de care cu boi, pentru că mașini acolo nu intrau niciodată. „Cârchiți”, spunea ea, cu un fel de tandrețe amestecată cu ciudă. Pe lângă școală, ajuta în gospodărie. Mergea zilnic cu vacile la păscut, luând mereu cărțile cu ea. Le lua ca să învețe pe câmp, printre dictaturile de război care se succedau una după alta deasupra capului ei.

Apoi, în 1944, la doar 7 ani, satul ei ajunge pe linia sângeroasă a Frontului „Iași-Chișinău”. Într-un bombardament, familia se refugiază în mare grabă. Din cauza panicii și a lipsei de timp, nu mai apucă s-o ia pe sora ei mai mică. Avea cu vreo 10 ani mai puțin decât mama, și rămâne în casă. Alături de ceilalți frați, trăiește spaima obuzelor și fuga prin pădurile din Poieni. Doi ani mai târziu, sub ocupație sovietică, aceeași fetiță ajunge la 9-10 ani. Supraviețuiește Marii Foamete din Moldova — o cruzime cumplită, în care satele din Iași rămân fără nicio sursă de hrană.

Firul tatălui, dinainte de comunism: Roman, Bălcescu

Tata, mai smecher puțin, cu valențe de dansator și pătimaș după motor, era de la oraș. Din Roman, mai bine zis din cartierul Nicolae Bălcescu, fosta comună Carol I. O stradă plină de case, dintr-o familie cu doi copii: el și o soră mai mare. Îl văd altfel: pieptănat, cu pasul ăla sigur al orășeanului. Crescut între un cizmar și o croitoreasă, între piele tăbăcită și fire de ață.

În aceiași ani în care mama fugea prin pădurile Poienilor, tata și sora lui erau abandonați de bunicul cizmar. Rămâneau în grija exclusivă a bunicii, Floarea Șerban — o croitoreasă vrednică, care avea să devină stâlpul lor de rezistență. La Roman funcționa pe atunci Comandamentul Logistic German. În casa lor din Bălcescu era încartiruit un ofițer neamț: un om extrem de curat, ordonat și politicos cu ei. Din rațiile lui militare, micul Vasile gustă pentru prima dată în viață ciocolată și brânză topită la tub.

Apoi, în august 1944, frontul se prăbușește. Neamțul pleacă în grabă, iar peste Roman intră trupele rusești — murdare, violente, puse pe jaf. Bunica Floarea își ascunde mașina de cusut și puținele alimente, ca să apere pâinea copiilor. Orașul întreg devine, între timp, un uriaș spital militar de campanie.

Două lumi diferite, un sat și un oraș, mergeau, fără să știe, spre același punct pe hartă. Mergeau spre același an groaznic, prinse în același război. Nu bănuiau niciunul că peste ani aveau să se întâlnească la un bal și să devină povestea din care m-am născut eu și sora mea.

Doi copii și alte amintiri din comunism: două drumuri tehnice

Anii ’50 aduc regimul comunist și, odată cu el, câte un drum tehnic pentru fiecare dintre ei. Ca să scape de colectivizarea forțată care distrugea satele din Iași, mama urmează Școala Comercială. Învață contabilitate și gestiune — biletul ei de ieșire dintr-un mediu rural măcinat de noul regim comunist. Regim condus atunci de Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Tata își urmează, la Roman, înclinația spre tehnică. Face cursurile de mecanici agricoli organizate chiar în clădirea fostului Seminar Teologic de lângă Episcopie. Clădire confiscată și închisă de comuniști în 1948. Devine un mecanizator capabil — o meserie de elită în epocă. În paralel, crește sub zgomotul mașinii de cusut a bunicii Floarea. Moștenește un simț înnăscut al eleganței și ajunge cunoscut în comunitate ca un excelent dansator.

Repartiția, magazinul, balul: viața în comunism

Prin 1958-1959, statul comunist o trimite pe mama, prin repartiție obligatorie, la Roman — pe baza Decretului 244/1953. Primește drept de locuire în oraș. Devine gestionară la un magazin de stat de lângă Parcul Municipal, în zona de barieră a orașului de atunci. Era o unitate importantă, care vindea metraje, nasturi și accesorii de croitorie.

Acolo lucrează cu Natan, un gestionar evreu cu veche tradiție în negustorie. Comuniștii îi naționalizaseră magazinul, dar îl țineau pentru că știa meserie. De la el învață rigoarea gestiunii perfecte „la leu”, înainte ca valul emigrărilor să-l ducă pe Natan în Israel.

Și tot atunci, într-o sâmbătă seara, la un bal organizat în Roman, se întâmplă marea întâlnire. Fata venită de la Iași îl cunoaște pe băiatul din Bălcescu. Stilul lui impecabil de a dansa, postura mândră, hainele îngrijite de bunica Floarea — o cuceresc pe loc. Se căsătoresc în Roman, unind numele Verdeș și Brașoveanu. În 1961, la 25 de ani, mama mă aduce pe lume, în plină epocă de transformare a orașului. Sunt, cumva, rodul acestei povești construite din două copilării rupte de același război.

Ce a urmat — anii de comunism trăiți împreună, Revoluția, democrația. Tot ce s-a demolat și tot ce a rămas în picioare. E o poveste pentru altă dată. Deocamdată m-am oprit aici, la începutul lor.