Plaja Vadu. Locul unde agitația se oprește înaintea mării.

Nu știu de unde îmi vine înclinația asta spre puțin atunci când merg pe plaja Vadu. Voi v-ați gândit vreodată cât de puțin vă trebuie, de fapt, ca să vă fie bine? Poate pentru că fac foarte multe lucruri în viața de zi cu zi. Am nevoie din când în când de un spațiu diferit, un loc în care să nu mai văd nimic din zgomotul orașului.

Îmi doream un pat improvizat și un duș atârnat de un băț. Aveam nevoie de cafeaua din cana de email. Seara, voiam doar ceva într-un pahar, un Mark Knopfler în surdină și cam atât.

În cele mai multe locuri de pe litoral, drumul spre apă este cale lungă, pentru că trebuie să treci printr-o stațiune aglomerată, transformată într-un oraș mutat direct pe nisip. Peste tot vezi blocuri, hoteluri, parcări și terase pline, iar șezlongurile ocupă plaja, în timp ce câte o boxă uriașă vrea neapărat să acopere marea.

La plaja Vadu, toată această agitație urbană se oprește brusc, se termină înaintea satului și a vegetației. Dincolo de ele marea se schimbă complet – nu se mai împarte la numărul de șezlonguri, ci la numărul de stele de pe cer.

Au trecut trei ani de când nu mai ajunsesem aici. De data aceasta am plecat direct în noapte, împreună cu sora mea, pentru că voiam neapărat să prindem răsăritul de soare la Sarichioi. După aceea ne-am îndreptat rapid spre Vadu. Soțul meu venea separat, de pe alt drum, și totuși ne-am sincronizat incredibil de bine. Am ajuns aproape în același timp la cherhanaua Vadu Pescarilor. Mă rog, este destul de amuzant – până și plecarea spre un loc în care uiți de ceas începe cu o sincronizare aproape la minut.

Un drum care trece prin mai multe lumi

Dacă mergi la Vadu doar pentru plajă, pierzi o mare parte din farmec și treci fără să știi pe lângă aproape toată povestea locului. Vadu nu începe de la nisip, ci mult mai devreme, chiar cu satul. Până în anul 1926, această localitate s-a numit Caraharman, nume românizat din perioada otomană – „kara” înseamnă negru. Pentru „harman” există mai multe interpretări posibile, de la arie de bătut cereale până la rotocol sau amestec, așa că traducerea exactă rămâne, de fapt, incertă. Locul acesta a trăit mai multe vieți de-a lungul timpului – undeva în curtea fostei fabrici de la ieșirea din sat se află situl cetății Kara-Harman, cercetat parțial încă din anii ’80, dar ale cărui vestigii nu sunt astăzi vizitabile. E cunoscută mai ales din izvoare istorice otomane, printre care și însemnările călătorului turc Evliya Celebi.

Dobrogea are un simț ciudat și fascinant, îi place să pună straturile de istorie unele peste altele. Imediat ce lași satul în urmă, asfaltul dispare. Drumul de pământ te scoate în dreptul unui schelet uriaș de beton – fosta Întreprindere de Metale Rare. În anii ’80, aici era o zonă strict securizată, muncitorii aduceau nisip din Grindul Chituc, iar fabrica prelucra nisipul bogat în minerale de titan și zirconiu. Titanul era legat de industria aeronautică, iar zirconiul de industria nucleară. Astăzi, clădirile au rămas complet părăsite în câmp, mari, goale și ruginite, ca un decor industrial pe care nimeni nu s-a mai obosit să-l demonteze vreodată.

Ce căutăm în nisipul de pe plaja Vadu

Mi se pare straniu cum se schimbă perspectivele. Treci pe lângă acele ruine cu gândul la prosop și la cafeaua de dimineață, gândindu-te doar unde vei monta cortul mai repede. În trecut, însă, acest loc era păzit cu strictețe pentru secretele din nisip. Comuniștii căutau atunci bogății materiale și metale rare în pământ. Noi venim astăzi în exact același loc cu alte scopuri – căutăm lucruri care au devenit extrem de rare în viața modernă. Vrem un orizont liber fără betoane, un întuneric adevărat noaptea și o tăcere deplină. Fiecare epocă are propriile nevoi, după cum se vede.

Dincolo de ruinele fabricii, începe trecerea spre cealaltă lume. Betonul se termină definitiv, vegetația pitică se strânge tot mai mult în jurul drumului îngust. Marea încă nu se vede din cauza dunelor, dar începi s-o auzi clar. Sau gârla cea mare, cum îmi vine mie să-i spun mereu – o privesc cum se întinde până unde nu mai ajunge ochiul.

Plaja Vadu, casa noastră între două ape

Plaja Vadu se află la marginea Grindului Chituc, fâșia aceea îngustă de pământ care desparte apele – pe o parte se află Lacul Sinoe, iar pe cealaltă parte se întinde Marea Neagră. Este un peisaj natural fragil, modelat permanent de puterea apei și a vântului. Poate de aici vine și o senzație deosebită: la Vadu ai impresia că pământul nu s-a hotărât definitiv ce vrea să fie. Linia dintre lumi pare trasată proaspăt în fiecare dimineață de briza mării.

De la cherhana am plecat cu o singură mașină, trebuia să căutăm locul potrivit în care urma să ne instalăm tabăra. L-am găsit destul de repede, la aproximativ un kilometru distanță, într-o zonă care se eliberase chiar în acel moment, dincoace de dune, lângă drum. Nu am trecut niciodată cu mașina pe plajă, ci mergeam pe jos până acolo, doar cu prosopul după noi. Vântul bătea însă extrem de tare în acea dimineață, așa că am reușit să descărcăm, să montăm cortul de dormit și cam atât.

Soarele ardea puternic încă de la ora zece. Am decis să lăsăm restul taberei pentru după-amiază, când s-a mai domolit căldura sufocantă. Oricum, nu ne gonea absolut nimeni de pe plajă. Nu aveam o recepție unde să eliberăm camera până la ora 12 – aveam la dispoziție tot timpul din lume.

Cum ne-am organizat pe plaja Vadu

La această ieșire pe plaja Vadu am fost trei persoane. Soțul meu a dormit separat, într-un cort de două persoane. Eu și sora mea am ales o variantă mai confortabilă, am dormit în Dokkerul nostru drag. Cu trei veri în urmă, am transformat această mașină într-un mic dormitor pe roți. Am scos complet banchetele din spate și am construit un sistem stabil cu pat, iar dedesubt am așezat organizatoarele în care punem tot ce ne trebuie.

În jurul mașinii au apărut treptat și restul lucrurilor: am montat bucătăria-cort cu tot ceea ce ai nevoie pentru campare, mesele și scaunele pliante. Nu a lipsit toaleta portabilă, pe care am ascuns-o într-un cort înalt și țuguiat. La final am aranjat dușul și luminile încărcate la soare. Practic, am ridicat o gospodărie întreagă pe nisip. Avantajul este că o strângi repede și o bagi în mașină – cine vine cu rulota aici este deja ca la hotel.

Toată această organizare nu a fost scopul călătoriei noastre, ci doar felul nostru de a ne asigura un confort minim și necesar. Voiam să ne instalăm bine, ca apoi să nu ne mai batem capul cu aceste detalii. Nu veniserăm acolo să demonstrăm cuiva că suntem asceți. Nu voiam să trăim doar cu o conservă și trei măsline amărâte – aveam la noi destule legume proaspete, fructe, avocado, brânză gustoasă și paste. Eram un fel de Robinson Crusoe, dar mult mai bine organizați.

Timpul măsurat în umbre și bidoane cu apă

Toată mâncarea adusă de acasă a încăput perfect în două lăzi frigorifice. Am folosit un truc util cu sticlele de jumătate de litru cu apă, plecate de acasă înghețate bocnă. La început au ținut frigul în lăzi pentru alimente, iar ulterior, când gheața s-a topit, am avut apă bună de băut. La Vadu, fiecare obiect trebuie să fie eficient, trebuie să muncească măcar în două schimburi diferite.

Am luat cu noi mai multe bidoane mari cu apă, două dintre ele cu robinet practic. Această rezervă ne-a ajuns la fix pentru cele trei zile petrecute pe plaja Vadu – apă pentru băut, pentru cafea, pentru gătit și pentru dușul obligatoriu de seară. Bidoanele stăteau direct în soare toată ziua, iar apa se încălzea puternic, devenind uneori de-a dreptul opărită spre după-amiază. Nu aveam un robinet cromat sau o cabină modernă din sticlă. Aveam însă un sistem de încălzire solară perfect funcțional, ecologic, economic și cu vedere superbă spre vegetație. La Vadu nu te uiți niciodată la ceas ca să vezi când faci baie, mai bine pipăi bidonul ca să verifici temperatura.

Ziua se scurgea leneș și plăcut, trăiam fără ceas și fără semnal la telefon. Puteai prinde o liniuță doar dacă te ridicai pe vârfuri în anumite locuri mai înalte. Măsori timpul doar după lungimea umbrei tale pe nisipul ud, sau după felul în care se mută încet lumina peste câmpul gol. Dimineața începea minunat, odată cu prima rază de soare se încingea imediat și cafeaua în cana de email. Nu auzeai niciun zgomot deranjant, nu exista bumți-bumți. Nu erau motoare turate și nici oameni care să simtă nevoia să acopere sunetul mării.

Duminică vezi Vadu. De luni începi să-l auzi

Noi am sosit pe plajă duminică, așa că am apucat să vedem ambele fețe ale locului. În acea ultimă zi de weekend era destul de plin peste tot – vedeai corturi, rulote, mulți oameni și mașini. Pe nisip se auzea chiar și o boxă cu manele. Din fericire, măcar nu urla tare, și am apreciat acest bun-simț muzical în forma lui cea mai minimală.

De luni însă, atmosfera s-a schimbat radical. Oamenii au început să își strângă lucrurile și au plecat spre casă. Între un cort și o rulotă rămăseseră brusc sute de metri de plajă goală. Marea părea că s-a lățit dintr-odată în fața noastră, intrai în apă și nu mai vedeai pe nimeni în jur. Nu zăreai blocuri în zare și nu auzeai zgomot de motoare, nu exista niciun beach-bar pe o rază mare. Vedeai doar vântul care împingea vegetația spre mare, auzeai cum valurile vin, se sparg de mal și o iau de la capăt.

Nu vreau să spun prin asta că la Vadu nu există nimic. Dimpotrivă, cred că există totul. Acolo găsești exact lucrurile care în alte stațiuni nu se mai văd din cauza construcțiilor, găsești ce nu se mai aude din cauza boxelor date la maxim.

Seara la Vadu

Spre seară, umbrele lungi dispăreau de pe nisip și aprindeam și noi luminițele cu baterii din jurul taberei. În acel moment, luna prelua total măsurătoarea timpului – ea rămânea singurul bec pe care nu l-am agățat noi acolo. Puneam muzică în surdină, de obicei Mark Knopfler, foloseam două boxe mici, doar cât să auzim noi în cort. Nu voiam sub nicio formă să obligăm toată plaja Vadu să participe la concertul nostru. Noaptea, valurile se auzeau incredibil de aproape, parcă gârla cea mare trecuse de vegetația pitică și se culcase direct lângă cortul nostru.

Cherhanaua și micile legături cu civilizația

Mica noastră legătură cu restul lumii a fost cherhanaua locală, aflată la aproximativ un kilometru distanță de tabăra noastră. Cuvântul „cherhana” are origini turcești și în trecut însemna o clădire simplă ridicată chiar lângă apă. Acolo peștele prins de pescari era primit, sortat, pregătit și păstrat temporar, sărarea fiind doar una dintre metodele folosite. Restaurantul de astăzi păstrează ceva din spiritul acelei lumi, chiar dacă forma s-a schimbat mult de atunci.

Noi mergeam la cherhana pentru un borș cald, hamsii prăjite, o bere rece și… pentru prize. Borșul costa 25 de lei, iar o bere era 20 de lei – prețul berii era destul de piperat. Se pare că civilizația vine cu o taxă mare de transport atunci când ajunge la marginea sălbăticiei.

La cherhana ne încărcam telefoanele și bateriile externe de care aveam mare nevoie, pe care le foloseam permanent pentru fotografii și filmulețe. Semnalul pe plaja Vadu era ioc în zonă, dar măcar puteam fotografia în continuare lipsa lui. Locul de la cherhana avea o muzică foarte bună și destulă atmosferă plăcută. Iar eu am un defect profesional amuzant: după ani de zile în care am decorat evenimente, vitrine și spații comerciale, nu pot intra undeva fără să analizez designul. Încep imediat să mut toate lucrurile doar cu ochii. Îmi spuneam în gând: moamă, dacă locul ăsta ar fi al meu… Cu o investiție mică și câteva idei bune, aș avea acolo de lucru o vară întreagă.

Vadu este un stil de viață

Ar fi incorect să spun că Vadu înseamnă doar plajă goală, răsărituri superbe și libertate pură. Locul acesta special vine la pachet și cu alte provocări. Trebuie să accepți vântul puternic care hotărăște singur când îți poți monta cortul. Sau lipsa totală a semnalului și țânțarii aceia mici și enervanți. Nu se mai obosesc să te avertizeze înainte să te ciupească, ci lucrează direct sub acoperire.

Reguli simple, dar importante

De asemenea, acest loc vine cu o obligație uriașă: trebuie să fii organizat și să strângi absolut tot gunoiul în urma ta la plecare. Sacii de gunoi sunt piesa de bază. Noi am aruncat doar gunoiul menajer la ieșire din rezervație, în locurile amenajate special. Peturile și hârtiile le-am luat cu noi.

Accesul în zonă se face contra unui permis simplu al Administrației Rezervației Biosferei Delta Dunării, 5 lei pe zi de persoană, plus 10 lei pentru permisul auto. E o sumă mică pentru cât primești în schimb. Cred sincer că grija asta e mai mult o chestiune de respect decât o regulă impusă de cineva. Să nu treci cu mașina peste dune, să nu faci zgomot, să nu lași nimic în urmă. Ține de noi, oamenii care mergem acolo, dacă locul ăsta rămâne așa cum e sau, la un moment dat, va fi interzis de tot.

Mă pregătisem psihic să găsesc mormane de gunoaie lăsate de turiști. Din fericire zona a fost mult mai curată decât speram eu. Ba chiar am remarcat un obicei tare frumos la cei care campau acolo. Oamenii care strângeau tabăra lăsau la soare bidoanele cu apa rămasă, le puneau la vedere, ca un cadou extrem de util pentru următorii călători care aveau să vină în acel loc.

Acum stau liniștită pe singura băncuță din această mare de nisip. Privesc în jur și observ că am prins chiar și un strop de semnal. În fața mea, vântul mișcă ușor iarba pitică, valurile mării vin și se retrag ritmic, iar pe plajă este aproape… „nimic”.

Concluzie

Vadu nu este o destinație potrivită pentru oricine. Locul acesta reprezintă mai mult decât o simplă excursie de weekend. Este, de fapt, un stil de viață în toată regula. Îmi place să cred că pare un teren al nimănui tocmai pentru că trecem pe acolo ușor, fără să vrem să ne însușim nimic din el. Și cred că exact așa ar trebui să rămână – cu „nimicul” și liniștea lui intacte, pentru cine va veni după noi.