Când mi-e dor de mine e simplu…mă duc în Vamă.
Adun în mână amintiri şi trăiri din anii ce dormeam pe plajă şi răsăritul îmi zgâria retina.   Şi simt că nimic nu mă poate-mpiedica să las deoparte reguli şi principii „bolnave”, inoculate de-a lungul timpului de o societate defectă şi imperfectă.
Când vreau să ţip de dor şi de nepăsare mă duc în Vamă la mare.
Ignor vestigiile prezentului, aduc pe retină trecutul simplu şi privesc spre viitorul continuu perfect. Aduc din generaţia mea dorinţa de a cânta cu chitara de gât pe malul marii, când berea Ursus nu era, melodii de-a lui Baniciu şi Compact. Nimic nu te poate obliga să iei din viaţă ce nu-ţi place şi dacă nu eşti „mort” de-a binelea poţi încă reedita o noapte-n blugi peste pijama cu o conservă de fasole şi o vodkă la sub braţ în lumina lunii şi ascultând metalic rock. Când merg la Vama Veche, abstracţie fac de civilizaţia modernă cu Audi tras la mal, cafe latte şi cercei în nas, privesc spre larg de lânga corturile îngropate în nisip,  atentă să nu calc pe mâna cuiva sau să nu întrerup brutal vreun vis ce ia contur în spaţiul virtual. Iar dacă foamea îmi aduce-aminte că sunt pământean m-aşez pe bancă la cherhana şi aştept conform unui ritual o troacă de mâncare  stropită de o bere la pahar.
Printre nisip, ciolan cu varză şi kurtos colac mi-aduc aminte că în buletin am sexul feminin şi am de cumpărat vre-o câteva „gigele” de la tarabele improvizate an de an pe trotuarul imaginar al vânzătorilor ambulanţi. Se lasă seara şi pentru o zi făcut-am abstracţie de ani, timpul prezent şi bani,  mă îmbuibai cu peşte şi homari şi-agale spre maşină o iau sperând să vin în Vamă peste un an şi tot acolo s-o găsesc. Verific la primul sunet al cheii în contact dacă la radio cântă Minculecu şi dacă nu, încerc să îmi aduc aminte un banc de la Radio Erevan. Mă-ntreb pe drumul de întoarcere câţi oameni mai au amintiri cu Vama Veche ai anilor în care ne iubeam, eram tineri, n-aveam credite şi bani şi timp pentru politică, dar aveam restanţe ! 🙂