Am io ce am cu Transilvania. Nu ştiu cum se face că măcar de câteva ori pe an ajung în zona asta. Şi nici măcar nu am nici un strămoş prin părţile astea. Nimic ce mă poate lega de zona asta cu aer medieval. Cred că vreau să ajung neapărat să cunosc un saş. Nu că mi-ar trebui să mi-l fac prieten pe FB, dar cum ştiu că saşii au plecat din ţară şi nu au mai rămas decât câţiva care să confirme existenţa lor în istoria noastră, m-am gândit că mi-ar face plăcere să descopăr un saş,  să-i cunosc povestea şi strămoşii…cine ştie…poate a avut în neam un cavaler medieval. Aşa că am ales ziua de duminică când poate la una din bisericile fortificate vor veni la slujbă şi cine ştie, vor fi chiar mai mulţi saşi. Nu am avut noroc, căci mi-am ales să merg la una din cele mai vechi aşezări săseşti, unde cel mult am dat peste o gramada de vizitatori. Biertan, în mijlocul podişului Transilvaniei, o localitate ce datează din 1224, ca fiind printre primele aşezări de saşi. Aici, Biserica Evanghelică trecută în lista Patrimoniului Universal UNESCO, se înalţă peste casele cu acoperişuri ţuguiate din sat. De cum urci treptele acoperite ce duc pe deal, simţi că iţi atârnă pe umeri armura şi în mână parcă ai avea un arc. Ajunsă sus, nu am putut să nu mă opresc sub stejarul ce cu siguranţă a fost martorul vieţilor atâtor saşi. De cum păşeşti pe uşa ce nu sunt sigură dacă o poate deschide o singură persoană, nu ai cum să nu te simţi copleşit de arcele din tavan în stil gotic şi simplitatea pereţilor ce nu te lasă să iţi dai seama dacă au fost sau nu restauraţi. Şi sigur nu ai cum să ratezi UŞA, uşa sacristiei cu un sistem foarte complicat de 19 încuietori, realizată de meşterii locali în anul 1515. E ceva ce merită vizitat. E ceva ce te face să iţi doreşti să fi trăit în acei ani. E ceva măreţ, ţinând cont că Biserica a fost sediul Episcopiei Evanghelice timp de 300 de ani. Vă las să vă imaginaţi, cavaleri şi domniţe a acelor ani, uitandu-vă la pozele făcute într-o mică vizită la Biertran.