Cu multi ani in urma, sau poate asa par , credeam ca am gasit calea lactee din care nu aveam sa mai cobor vreodata. Luminata sau in pana de curent cateodata, credeam ca voi pasi pe stele si in joaca voi apasa pe pedala „nebuloasa” ca  viata sa atinga mai multi ani lumina decat varsta soarelui. Invartindu-ma printre stele , mi-a cazut in palma si steaua mea 🙂 , o stea mica,mica ce ar fi putut lumina cat toata Electrica. Doar ca atunci nu stiam ca in zori stele dispar sau la anumite hopuri se mai pierd din stocuri. Dar am crezut in steaua mea atat timp cat lumina. Cu timpul a-nceput sa palpie, sa se faca bezna, sa-ncurc din trasee si sa bajbii dupa energie prin intreaga galaxie. Si atunci , intr-un impuls de un an lumina, mi-am dat seama ca de fapt steaua mea s-a mutat in palma altcuiva urmand sa se invarta in alt sistem planetar, unde mandrul soare atragea toate planetele de partea sa. Cred ca altfel ar fi fost povestea mea, daca eram steaua polara … desi uneori am sentimentul ca am soarta unui meteorit ce am ars in aer pana sa cad pe pamant.