Am o saptamana de cand stau doar prin spital. Cu mama. Incerc sa fac slalom printre situatii, printre sectii, paturi, telefoane. Privesc. Privesc la ce se intampla. Trec peste povestea cu sistemul sanitar . E o lupta fara sens. Dar ma uit la ele . La cele ce stau in pat. Unele sunt femei de la tara , probabil nu au copii la oras. Ma duc la fiecare la pat, vorbesc cu ele, le intreb daca sa le cumpar ceva … si apoi ma gandesc la mine … ma gandesc ca nu as vrea sa ma ma gandesc ca voi fi vreodata asa. E greu sa stii ca nimanui nu-i pasa … nu vobesc de vizitele curente la bolnavi, cu macare , cu apa si cu fructe. Vorbesc de faptul ca nimeni nu e cu adevarat empatic la ce ti se intampla. Lumea te vrea atunci cand iti este bine, cand ii poti amuza sau le poti da din energia ta. Atunci cand ai probleme si nu mai poti furniza aceeasi „adrenalina” , atunci dispar din viata ta. Deci cum s-ar spune , la bine inainte, la greu inapoi. In astfel de momente , gandesc ca oricat as/ai da unui om/oameni , mereu va fi ceva sa-l/sa-i nemultumeasca din oferta ta. Deci cererea si oferta pe piata ” lui imi pasa si nu imi pasa” e strict legata de oferta ” imi dai si iti dau ” . Dar toti, toti la unison ne dorim iubire neconditionata. Posibil sa o avem , dar de la Dumnezeu .