Am lăsat în urmă 2020 cu greu. Poate pentru că a fost de o intensitate emoțională puternică, dând dependență. Poate pentru că în paralel am simțit o mare liniște dată de suferință. Habar nu am, dar 2021 vine ca un „început de an NOU”. Ca și cum îți cumperi o haină nouă fix în prima zi și odată îmbrăcată, precum covorul fermecat ce te poartă unde vrei, speri să-ți schimbe toată starea.

Doar că eu, atunci când îmi cumpăr ceva nou, pun pe raft în șifonier pentru acel moment când voi avea chef. Nu am acea emoție dată de un lucru nou, dorit. Așa simt și cu 2021. Că încă port haina veche, a lui 2020, și haina cea nouă stă cuminte pe umeraș pentru când va fi să fie. Îmi place haina lui 2020, e prietenoasă, uzată dar se simte bine pe piele. Poate și pentru faptul că o cunosc atât de bine.

Început de an NOU e o haină ce mai amân să o port.

Am plecat pe 2 ianuarie la plimbare, să mă dezamorțesc după salata beouf și sarmale. Mi-am luat camera și la ora 3, am pășit în noapte. Vroiam să prind bacul de ora 4, să trec Dunărea. Am ajuns la Razelm când stelele stăteau la taifas. Mi-am scos suzeta luminoasă (așa-i spun telefonului) și mi-am deschis Vision Board. Pe românește „notița” pe care mi-am trecut ce sper/vreau/dăDomnul/potsăfac pe 2021. De fapt o fotografie alcătuită din alte imagini ce reprezintă simbolic planurile pe 2021.

Mi-am revăzut ca muribundul în ultimul ceas,tot ce s-a destrămat înainte de a fi gângurit în 2020. Sau visele trecute ce nu au apucat majoratul. Îmi va lipsi ceainăria, cu zgomotul de cești ciocnite de farfuriuță. De aburul ce face condens iarna pe geamul rece, dar suprapun cu lipsa clienților din ultimul an și-mi dau seama că va trece cu noile proiecte.

Îmi va lipsi Nicoleta, ajutorul meu de nădejde, dar ea va avea un bebe și începe un alt drum. Și-n cazul ei suprapun cu lunile în care salariul ei a fost asigurat de micile păpușele și felicitările în ramă. Și-atunci îmi dau seama că toate vin atunci când trebuie.

La orizont se face lumină,

cerul capătă nuanțe de mov indigo, adică soarele bagă viteză să vină la întâlnirea cu lacul. E semn să sincronizez planurile noi cu răsăritul, ca și cum din șifonier, haina nouă mă trage de mână. Deschid geamul, afară nu-i chiar atât de frig și cobor. Doi metri mai încolo oprește o altă mașină din care coboară șase picioare și un trepied. Aglomerație mare la început de an. Nostimă treabă, ne și cunoaștem. Mai trec câteva minute și altă mașină parchează. Alte patru picioare și un trepid se îndreaptă spre lac. Cam mulți fotografi pe mp.

Îmi aduc aminte de vremea când la Sarichioi mergeam doar eu și Bezergheanu. Ce vremuri, eram singură eu și tot lacul și așteptam NOUL an cu mult elan, gătită cu haine noi ce cu plăcere le purtam.

Am renunțat să mai fac imaginile clasice cu bărci, pontoane, plase de pescari, pescăruși în zbor și mi-am pus în gând să-ncep NOUL an cu altfel de cadre. Pe verticală, cu setări corespunzătoare astfel încât la final să nu editez deloc. Toată ziua m-am plimbat. Au urmat Capul Doloșman, Vadu, câmpul cu eoliene. Toate cadrele le-am tras așa cum mi-am propus, portrait, adică pe verticală. Mereu mi-am zis că landscape oricine poată să facă.

M-am întors la o oră târzie,

să am sentimentul de satisfacție că am câștigat toată ziua. Pe bac, mi-am luat camera și am vizualizat fotografiile de pe card. Am ajuns la ultimul cadru din care eolienele spre apus îmi zâmbeau. Geaca mea roșie de ski, ce o port de atâția ani iarna la fotografiat, îmi șoptea că e cazul să îmi iau și eu o haină nouă în NOUL an.

Mai jos, cadre simple, așa cum am simțit, fără urmă de editare, așa cum mi-am propus. Poate nu sunt spectaculoase, dar vă spun cu toată sinceritatea, m-am săturat de atâta spectacol în media.