Gallipoli în Puglia, orașul în care strada intră în casă

La plecarea din Gallipoli, în Puglia, proprietarul cazării mi-a spus să las cheia sub preș. M-a bușit râsul. Nu mai auzisem de mult instrucțiunea asta, de pe vremea copilăriei, când cheia de sub preș era ceva cât se poate de firesc.

Petrecusem două nopți în centrul istoric, într-o cameră din care, fără să mă ridic din pat, puteam vedea strada. Vecinii mă salutau când treceau prin dreptul ușii, auzeam conversațiile de afară, iar până la mare aveam doar câțiva pași. Mi-am spălat chiar și câteva haine, pe care le-am pus la uscat afară, lângă rufele localnicilor. Pentru două zile, intrasem și eu în peisaj. 🙂

Gallipoli nu făcea parte din itinerariul pregătit pentru grupul cu care urma să călătoresc prin Puglia. Era una dintre opririle pe care mi le rezervasem în plus, pentru mine, un fel de bonus al călătoriei.

Când călătoresc pe cont propriu, îmi permit să aleg și cazări pe care nu le-aș propune unui grup. Pot renunța la o parte din confort dacă asta îmi oferă șansa să locuiesc, fie și pentru câteva zile, mai aproape de viața oamenilor. Nu înseamnă că aș recomanda tuturor să facă la fel, dar mie îmi place uneori să încerc și varianta aceasta.

Gallipoli la sfârșit de septembrie

Am ajuns în Gallipoli, Puglia, la sfârșit de septembrie, când aglomerația verii se mai risipise, iar orașul părea să se întoarcă încet la ritmul oamenilor care locuiesc acolo. Rufele atârnau între case, perdelele se mișcau în ușile deschise, iar seara vecinii scoteau scăunelele în stradă și stăteau la povești.

Mie îmi place să descopăr orașele și așa, dincolo de fațadele frumoase și de locurile pe care le găsești în toate ghidurile. Să văd cum trăiesc oamenii, unde își beau cafeaua, cum se salută, ce se aude dimineața pe străzi.

Gallipoli mi-a oferit din plin toate acestea. Și, pe lângă ele, o mare pe care am prins-o la răsărit și la apus, pescari care reparau plase sfâșiate de delfini, o catedrală în care m-am întors de trei ori și câteva descoperiri la care nici nu mă gândisem când am ajuns.

Gallipoli în Puglia: un oraș pe o insulă

Când te gândești la Gallipoli în Puglia, te gândești automat la un oraș pe o insulă. Gallipoli se află în Salento, în partea sudică a Pugliei, pe coasta Mării Ionice. Centrul său istoric ocupă o mică insulă legată de orașul nou printr-un pod. Dincolo de el, străzile se îngustează, mașinile devin tot mai rare, iar marea apare când te aștepți mai puțin, la capătul câte unei alei. Mi-a amintit de Ortigia, din Sicilia, unde sper să revin anul viitor. Și acolo, centrul vechi este o insulă, iar marea face parte din viața orașului, nu doar din peisaj.

Numele Gallipoli vine din grecescul Kallípolis, adică „orașul frumos”. Și nu-i greu să înțelegi de ce a primit numele acesta, deși frumusețea lui nu stă numai în clădiri și peisaje. Istoria orașului este legată de mare, de comerț și de poziția sa strategică. De-a lungul secolelor, Gallipoli a trecut prin stăpâniri și influențe diferite, iar zidurile care îl înconjoară amintesc că marea nu aducea numai negustori și bogăție, ci și primejdii.

De la castel la Fontana Antica.

La intrarea în centrul istoric se află Castello Angioino-Aragonese, fortăreața care apăra legătura dintre insulă și uscat. Îl întâlnești aproape inevitabil când traversezi podul, cu zidurile lui masive ridicându-se deasupra apei. Merită privit și dinspre port, mai ales când lumina joasă a dimineții sau a serii pune în evidență piatra veche.

În apropiere se află Fontana Antica, cunoscută multă vreme drept Fontana Greca. A fost prezentată adesea drept una dintre cele mai vechi fântâni din Italia, cu origini antice. Datarea ei este însă controversată, iar o parte dintre cercetători o atribuie perioadei renascentiste. Un bun exemplu despre cum legendele și istoria ajung uneori să se amestece.

Chiar lângă ea se găsește Santuario di Santa Maria del Canneto, un lăcaș legat de devoțiunea marinarilor și pescarilor. Am intrat și aici, iar zona din spatele sanctuarului mi-a oferit unul dintre cele mai frumoase răsărituri ale șederii mele.

Când strada devine o cameră în plus

În centrele istorice din Puglia, strada pare adesea o cameră în plus a casei.

Aici se usucă rufele, agățate de ziduri ca niște steaguri ale vieții de fiecare zi. Perdelele se mișcă în ușile deschise, vecinii schimbă câte o vorbă, se aud farfurii, radiouri, pași și conversații care nu se opresc neapărat la pragul casei.

Din când în când, pe piatra străzii zdrăngăne roțile căruciorului cu legume. O voce anunță marfa și nici nu trebuie să mă ridic din pat ca să știu că au venit roșiile sau ceapa. Seara apar scăunelele în fața ușilor. Oamenii se așază la taclale, se salută, se mai ceartă sau își văd pur și simplu de treburile lor.

Pentru cineva obișnuit cu altfel de spațiu și confort, toate acestea pot părea pitorești. Fotografiezi rufele, ghivecele, ușile întredeschise și mergi mai departe încântat că ai descoperit ceva „autentic”. Dar viața de aici nu este numai o carte poștală. În spatele fațadelor frumoase sunt și case mici, încăperi cu puțină lumină naturală, umezeală, căldură și lipsă de intimitate. Iar locuitorii trebuie să împartă spațiul acesta cu turiștii care trec zilnic prin fața ferestrelor lor.

Eu însă recunosc că îmi place senzația aceea de înăuntru și afară în același timp. Pentru câteva zile, nu mă deranjează că orașul intră în cameră fără să ceară voie. Ba chiar mă bucur să-l aud și să-l privesc. După o lună, probabil aș începe să caut un balcon, o curte și trei rânduri de perdele. 🙂

Gallipoli, între răsărit și apus

Unul dintre lucrurile care mi-au plăcut cel mai mult la Gallipoli a fost posibilitatea de a înconjura pe jos centrul istoric, aproape tot timpul cu marea alături. Dimineața, înainte ca orașul să se trezească de-a binelea, lumina vine dinspre partea continentală. În zona portului și a sanctuarului Santa Maria del Canneto, cerul începe să se coloreze, iar bărcile și clădirile capătă încet contur.

La ora aceea, Gallipoli are cu totul alt ritm. Se aud pescărușii, câteva motoare, pașii celor care se grăbesc la muncă. Magazinele sunt încă închise și orașul aparține pentru o vreme celor care locuiesc acolo.

Micul dejun îl luam în cameră. Nu prea mă pot lipsi de kefir, ouă și fructe, nici când sunt plecată. Așa că îmi făceam programul în jurul plimbărilor de dimineață: ieșeam să prind lumina și să văd ce se întâmplă în port, apoi mă întorceam la micul meu dejun.

Seara, lumina se mută pe cealaltă parte a insulei. Faleza urmărește zidurile vechi, iar în partea vestică, spre Spiaggia della Purità, soarele coboară peste Marea Ionică. Este una dintre imaginile cele mai cunoscute ale Gallipoli, dar asta nu o face mai puțin frumoasă.

Spiaggia della Purità este o mică plajă aflată chiar sub zidurile centrului istoric, cu casele vechi ridicându-se deasupra nisipului. Numele vine de la biserica Santa Maria della Purità, aflată în apropiere și legată de tradițiile comunității locale.

Am parcurs faleza și dimineața, și seara. Mi-a plăcut să văd cum aceleași ziduri, aceleași străzi și aceeași mare pot arăta atât de diferit la câteva ore distanță. Nu trebuie să alergi după obiective ca să te bucuri de Gallipoli. Uneori e suficient să mergi, să te oprești și să aștepți să se schimbe lumina.

La șase dimineața, în portul pescarilor

Sunt meserii pe care oamenii le fac o viață întreagă și apoi le lasă mai departe, din tată în fiu. Pescuitul este una dintre ele. La șase dimineața, în portul din Gallipoli, îmi fac loc printre maldărele de plase, atentă să nu-mi încurc picioarele în ele.

Din ochi îi întreb pe pescari dacă pot să mă așez pe un scăunel, lângă ei. Îmi răspund tot din ochi: stai! Plasele foșnesc, firul alunecă, iar suveica galbenă intră și iese printre ochiuri cu mișcări scurte, repetate de cine știe câte mii de ori.

Prin semne și cu italiana mea ciobită, îmi arată niște găuri cât toate zilele. Înțeleg că sunt făcute de delfini. Vin după pește, sfâșie plasele și lasă în urma lor ditamai ferestrele spre mare. Acum pescarii le închid, una câte una. Suveica trece, firul se strânge, se mai naște un nod, și încă unul. Repară ce pot repara, ca să poată ieși iar în larg.

Sunt veseli. Toți m-au salutat înainte să apuc eu să deschid gura. Nu par deranjați de prezența mea și, din când în când, îmi aruncă un zâmbet: „Lavoriamo… work, work, è la vita!”

În Salento circulă și o veche poveste despre macàre, vrăjitoarele din tradiția populară. Se spunea că, dacă dădeau peste o plasă de pescuit, nu se puteau opri până nu-i numărau toate nodurile. Le prindea dimineața tot numărând. Nu știu câte noduri au făcut oamenii aceștia în dimineața petrecută lângă ei. Dar știu că am rămas multă vreme privind mâinile lor.

Pescuitul este încă una dintre identitățile Gallipoli. În port și în piața de pește se întâlnesc tradiția, munca de fiecare zi și bucătăria locală. Aici marea nu este numai decor pentru fotografii, ci și sursă de trai.

Sant’Agata, catedrala în care m-am întors de trei ori

Dintre clădirile orașului, Cattedrale di Sant’Agata a fost una dintre cele care m-au impresionat cel mai mult. Atât de mult, încât am intrat de trei ori. Se află în inima centrului istoric, printre străzi înguste, iar fațada ei barocă apare aproape pe neașteptate. Piatra calcaroasă, sculptată cu o bogăție extraordinară de detalii, capătă nuanțe diferite în funcție de lumina zilei.

Catedrala a fost ridicată în secolul al XVII-lea și este dedicată Sfintei Agata, patroana orașului. Interiorul este bogat în picturi, altare și decorații. Pânzele mari ocupă suprafețe întinse, iar privirea trece de la un tablou la altul, de la sculpturile altarelor spre plafonul pictat. Nu este genul de biserică pe care să o cuprinzi dintr-o singură privire.

Aici merită amintită și povestea lui Giovanni Andrea Coppola, născut la Gallipoli în 1597. A fost medic, dar și pictor, iar lucrările sale ocupă un loc important în patrimoniul artistic al orașului. Printre picturile asociate lui se numără „Martiriul Sfintei Agata” și „Sufletele din Purgatoriu”.

Mi se pare fascinantă această întâlnire dintre medicină și pictură, două preocupări aparent atât de diferite, reunite în viața aceluiași om.

Gallipoli are multe biserici, unele mici și aproape ascunse între case. Ele nu sunt numai monumente, ci și mărturii ale confraternităților religioase care au avut un rol important în viața orașului. Procesiunile din Săptămâna Mare, costumele confreriilor și marșurile funerare fac parte dintr-o tradiție păstrată până astăzi. Este o altă față a Gallipoli, foarte diferită de imaginea stațiunii estivale.

Ce se ascunde sub străzile din Gallipoli

Privind palatele și fațadele baroce, ai putea crede că bogăția orașului a venit în primul rând din pescuit și din comerțul maritim. Dar una dintre cele mai importante surse de prosperitate ale Gallipoli a fost, timp de secole, uleiul de măsline.

Nu uleiul bun de pus pe salată, ci olio lampante, un ulei de calitate inferioară, folosit în trecut pentru iluminat și în diverse activități industriale. Gallipoli a devenit un important centru comercial pentru acest produs. Din port plecau cantități mari de ulei spre alte regiuni ale Europei, iar comerțul a contribuit la dezvoltarea economică a orașului.

O parte dintre instalațiile de producție se aflau sub pământ, în așa-numitele frantoi ipogei, prese de ulei săpate în roca de sub clădiri. Acolo, în spații umede și slab luminate, oamenii și animalele lucrau perioade lungi pentru a transforma măslinele în ulei. Era o muncă grea, ascunsă sub străzile pe care astăzi turiștii se plimbă fără să bănuiască ce se află dedesubt.

Unul dintre aceste locuri poate fi vizitat la Palazzo Granafei. Eu nu am ajuns să-l văd, iar povestea aceasta am descoperit-o mai târziu, când am început să mă documentez despre Gallipoli.

Mi se pare însă că spune multe despre oraș. În timp ce deasupra se ridicau palate și biserici baroce, dedesubt se muncea în întuneric pentru unul dintre produsele care aduceau bogăție portului.

O bibliotecă, un magazin și câteva opriri neplanificate din Gallipoli în Puglia

Cred că am o problemă cu bibliotecile. Dacă dau peste una într-un oraș pe care îl vizitez, simt nevoia să intru. Nici Gallipoli n-a scăpat. 🙂 Am intrat și în Biblioteca Comunale, unul dintre locurile care păstrează memoria culturală a orașului, inclusiv documente și materiale legate de tradițiile sale muzicale.

Printre acestea se numără și mărturii ale Pastorale gallipolina, muzica tradițională asociată perioadei Crăciunului. Gallipoli are și o bogată tradiție de muzică religioasă, în special cea legată de procesiunile Săptămânii Mari. Nu spun că am descoperit toate acestea răsfoind documentele bibliotecii. Sunt lucruri despre care am aflat documentându-mă ulterior, dar care m-au făcut să privesc cu și mai mult interes locul în care intrasem.

O altă descoperire a fost La Rue de Marie, un magazin foarte frumos, peste care am dat în timpul plimbărilor mele. Îmi plac astfel de opriri neplanificate, locurile care te fac să încetinești pasul și să intri doar pentru că ceva ți-a atras atenția. De fapt, mare parte din farmecul Gallipoli a stat tocmai în aceste mici abateri de la traseu.

O ușă deschisă, o curte cu flori, o femeie care lucrează, un magazin cu obiecte frumoase, o conversație auzită în treacăt. Nu toate ajung pe hărțile turistice. Dar uneori tocmai ele îți rămân cel mai bine în minte.

Gallipoli se descoperă și la masă

Într-un oraș care a trăit secole întregi din pescuit și comerț maritim, era firesc ca peștele să-și găsească un loc important și în bucătărie.

Unul dintre cele mai cunoscute preparate locale este scapece gallipolina. Nu este o rețetă sofisticată, născută în bucătăriile restaurantelor, ci o mâncare cu origini modeste, din vremurile în care peștele trebuia păstrat cât mai mult fără frigider.

Peștii mici sunt prăjiți și așezați în straturi, alternând cu pâine înmuiată în oțet și colorată cu șofran. Rezultatul este un preparat cu o culoare galbenă intensă, pe care îl poți întâlni și astăzi la sărbătorile și târgurile locale.

Se spune că metoda era deosebit de utilă în perioadele în care orașul era asediat și aprovizionarea devenea dificilă, deși povestea trebuie privită mai degrabă ca tradiție locală. Gallipoli este cunoscut și pentru gambero viola, crevetele violet pescuit în apele Mării Ionice. Este apreciat pentru carnea delicată și gustul ușor dulceag, fiind servit adesea în preparate simple, care nu-i acoperă aroma.

Ce am mâncat eu în Gallipoli.

Și acum partea amuzantă: eu am aflat despre aceste două specialități abia când am început să mă documentez despre Gallipoli. Deși am umblat destul prin oraș, nu mi-au ieșit în cale. Sau poate n-am știut eu unde să mă uit. 🙂

În schimb, am mâncat la Santi Massari, unde mi-am comandat orecchiette con pomodoro e stracciatella. Pastele acelea mici, în formă de urechiușe, atât de cunoscute în Puglia, cu sos de roșii și stracciatella, brânza proaspătă și cremoasă din interiorul burratei. O combinație simplă, foarte potrivită pentru bucătăria acestei regiuni.

Bucătăria din Salento nu înseamnă însă numai pește. Pastele făcute manual, legumele, roșiile, brânzeturile proaspete și uleiul de măsline au și ele un loc important la masă. În rest, nu mi-am organizat zilele în jurul restaurantelor. Am mâncat și ceva din mers, pe stradă. Și, chiar dacă nu am gustat toate specialitățile despre care am aflat ulterior, m-am bucurat de ce am descoperit la fața locului.

Ce mi-a rămas din Gallipoli

Două nopți nu sunt suficiente pentru a cunoaște un oraș în toate amănuntele lui. Nici nu cred că acesta ar trebui să fie scopul unei călătorii. Au rămas locuri în care n-am intrat, povești pe care le-am aflat abia după plecare și străzi pe care probabil le-am traversat fără să observ tot ce aveau de oferit.

Dar am avut timp să văd Gallipoli dimineața, înainte să se trezească, și seara, când oamenii ieșeau la povești. Să stau lângă pescari, să mă întorc într-o catedrală care îmi plăcuse, să mă pierd pe străduțe și să mă opresc când aveam chef. Am avut și norocul să ajung la sfârșit de septembrie, când orașul nu mai era invadat de turiști, iar viața localnicilor se putea vedea mai ușor dincolo de agitația verii.

Și poate că, dintre toate amintirile, cea mai simpatică rămâne tot cheia lăsată sub preș.

Pentru că, în cele două zile, Gallipoli mi-a dat uneori senzația că nu sunt doar în vizită. Că locuiesc puțin acolo, într-o casă cu ușa deschisă spre stradă, cu vecini care mă salută și cu marea la câțiva pași. Apoi mi-am luat bagajul, am pus cheia sub preș și am plecat.