Nomadă în Dobrogea, pe drumuri mereu e o consecință directă a modului în care am apărut pe lume! Nomadă am fost mereu, de la vârsta când nici măcar pe vârfuri la chiuvetă să mă spăl pe dinți nu ajungeam singură ci luată în brațe de mama. Nomadă am rămas de la prima bătăiță luată de la tata că am fugit pe plajă undenuștiamnicieu !! Prea mică să-mi aduc aminte știu doar poveștile tatei din copilărie. Născută dintr-o căzătură a mamei de pe motocicleta tatei am rămas probabil în ADN cu un virus numit DRUM și de atunci nu m-am potolit nici noaptea în pat când apăs în somn pe pedale.

Nu că nu aș avea unde să dorm, pentru că ce-i nomadul decât un om ce se mută din loc în loc, dar îmi place să nu lâncezesc prea mult și nici să stau locului pentru că viața e peste tot și eu vreau să o cunosc. De mult timp am în gând o casă ce merge după mine oriunde și probabil e undeva și ea pe drum către mine.

Mi-e greu să înțeleg cum oamenii nu au dor de ducă. Cum aleg aceeași stradă mereu și aceeași ușă ce dă între patru pereți. Cum de nu-și dau seama câte sunt de simțit, de descoperit, de văzut sau de auzit.

Am o geantă mereu pregătită ce stă după ușa de la baie și din când în când mă uit la ea să văd dacă nu mișcă să dea semnalul de plecare. Am mereu în mașină un pled, o haină de ploaie, un bidon cu apă și câteva mere. Camera stă și ea pe baricade.

Cred că visul meu împlinit ar fi să ajung nomad digital și să mai vin la sezon acasă să schimb anvelopele de iarnă. Dar până una alta mă mulțumesc cu un surogat de nomad ce face salturi în timp peste Dunăre. Nu că în altă parte nu-mi place să plec dar așa cum mai spuneam și o să repet iar și iar, Dobrogea pentru mine e mai mult decât drumul ce duce la mare. E locul unde mă încarc mereu cu energie și îmi ostoiesc dorul și de mare și de munte. De Deltă și de șosele bune și de dealuri asemeni Toscanei. E locul unde găsesc cele mai frumoase tuneluri de culoare și cea mai bună mâncare de pește.

Nu am putut să las toamna să plece și am fost la ea să o îmbrățișez înainte de a-și lua hainele din cuier să facă loc la iarna ce va veni cu minimalism și dimineți târzii.

Nomadă în Dobrogea, pe drumuri mereu mă rup de cotidian și nu mă atașez de nimic material să pot avea flexibilitate ca și cum încep totul de la zero. Timpul e limitat și nu vreau să trăiesc viața altcuiva și îmi place compania mea. Când simt ceva potrivit pentru mine mă las dusă de joc. Petru că ce e viața decât un joc ce uneori uităm să-l jucăm. Un joc nebunesc uneori dar: viața e un drum să-l pargurgem, viața e o aventură, să îndrăznim, viața-i provocare să o înfruntăm.

Sunt o nomadă îndrăgostită de viață și cred că e cheia tinereții veșnice !!